Cu greu găsim în clepsidra timpului câteva fire de nisip, care mai apoi, să ne identifice. Această pandemie ne-a obligat să fim și mai preocupați de ceea ce este în jurul nostru. Drept urmare, cu greu ne mai acordăm atenție. Trebuie să recunoaștem că nu avem acea cultură, de a ne opri, preț de câteva minute, din fuga noastră cotidiană și de a îndrepta gândurile către latura spirituală, de mult uitată și lăsată în voia sorții.
Un sentiment de nedescris: să-ți ridici ochii din pământ, din când în când, și să te lași cuprins de ”tăcere”. E indicat să nu-ți spui nimic, dacă nu poate fi mai frumos decât liniștea.
Mai presus de toate, avem obligația de a ne recunoaște în toate ipostazele și de a ne descoperi prin acele gesturi mărunte, dar obișnuite, care să ne definească în viața de zi cu zi.
”Astfel stau lucrurile cu cel ce se spovedește: și pe el îl cuprinde liniștea, dar nu în starea de spirit melancolică a înțelegerii greșite, ci cu gravitatea veșniciei…” (Soren Kierkegaard)
Cred că asta înseamnă să devenim mai buni: nu doar în această perioadă, ci faptul că e un moment bun să începem de aici. Astfel de activități e bine să aibă un început, fără să ne gândim la cum se vor sfârși. Nu este vorba de o reconstrucție, ci doar de o reevaluare, o recunoaștere, o revigorare a propriei existențe.
În sfârșit ….. câteva zile libere, iar sentimentul este unul atât de confortabil și plăcut, încât profit din plin de acest timp supradimensionat.
Din ce observ pe rețelele de socializare, într-adevăr acest an ne-a schimbat radical modul de a privi lucrurile. Cu toate acestea, parcă mă așteptam ca toți să-și îndrepte atenția și mai mult asupra lor, asemeni unei etape ”filosofice” în evoluția fiecăruia. Lipsa comunicării, revederii cu persoane dragi, uneori chiar lipsa familiei din viața de zi cu zi, parcă a adâncit și mai mult ”criza” identității. Nimeni nu mai își acordă prea mult timp, preferând spontaneitatea momentului, acceptând condițiile unui grup de oameni, parcă ”reinventat”.
Sper ca acest sfârșit de an să aducă liniște în sufletul fiecăruia, și astfel să reușim să conștientizăm că trebuie să investim mai multă încredere în noi. Poate fi un moment al creării unei ”culturi proprii”, al receptării unui mesaj interior.
Chiar dacă Hbo Go și Netflix au înlocuit de mult romanul, revista, jurnalul, vreau să cred că ne vom ”recupera” într-un mod discret și fidel propriilor idei, principii, raționamente.
Din orice se poate naște ceva creativ, specific, original, personal. Inițial, în poza de mai sus, se viza pomul de Crăciun și în mod special câteva globuri, însă indecizia mea și tremurul aparatului de fotografiat, au realizat așa ceva. Parcă, aceste culori descriu mult mai bine situația prin care trecem, decât câteva poze cu globurile din pomul de sărbători.
Imediat însă, aparatul foto și-a făcut treaba și a surprins, poate cel mai bine, acest spirit al sărbătorilor:
Încă de dimineață am transmis un gând bun tuturor, de ziua națională a României. Așa că o să-mi văd liniștit de povestea mea, deloc patriotică, dar care m-a catapultat direct în mijlocul copilăriei mele.
Ca în fiecare zi, după ce îmi termin treaba la serviciu, mă opresc la magazinul din spatele blocului, pentru acele mici cumpărături zilnice…. În timp ce așteptam să plătesc la casă, observ chiar lângă o angajată a magazinului, un coșuleț cu diverse dulciuri. Undeva într-un colț se zăreau, așa ca prin vis, vreo două gume turbo. Îmi zic: ”oboseala asta ne face să ne rătăcim în trecut…”. Totuși, fiind obligat să aștept, prind curaj și mă apropii de ”minune”. Doar 10 bani bucata, dar de fapt, bucuria mea din acel moment era neprețuită. Bag mâna adânc și îmi iau tot atâtea gume de mestecat cât puteam cuprinde în palmă.
Nerăbdător, dar și cu ceva emoții ca să fiu sincer, mă afund într-un fotoliu pe balcon și aștept o desfătare a simțurilor. Fără să-mi dau seama am fost pur și simplu ”azvârlit” în trecutul deloc simplu al unui copil ieșit din comunism: ”duminică după amiază, anul 1992, chiar vizavi de blocul în care locuiesc, în fața școlii, la intrarea elevilor, o țigancă din mahala vindea semințe și gume turbo. Mă întorceam agale de prin cartier, cam abătut și pesemne și obosit din cauza meciului de fotbal cu prichindeii mei. Chiar în fața școlii, în dreptul meu, un individ cu glugă ”șutește” o pungă de gume de mestecat de pe cutia de carton a țigăncii și fuge. Întreg momentul creat de spontaneitatea hoțului a făcut ca vreo câteva gume viu colorate (ca și cele din imagine) să cadă pe jos la voia întâmplării. Mă uit în jur și văd o stradă pustie, ca în majoritatea zilelor, lumea odihnindu-se după masa copioasă luată în sânul familiei. În depărtare se vedea silueta țigăncii ce disperată alerga după tânărul cu glugă, ce era la vreo două străzi distanță de a deveni un posibil antreprenor de succes ….. 🙂 Cu grijă și atenție am strâns tot ce era pe jos făcându-mi buzunarele încăpătoare …. ”.
A fost cea mai profitabilă zi din viața mea: acele hârtiuțe ce înveleau gumele și cărora noi le spuneam –surprize– erau niște imagini ale mărcilor auto de succes din Vest, dar care aveau o valoare atât de mare în rândul copiilor de cartier, adică a vecinilor de la scara blocului. Niciuna nu era –dublură-(adică erau modele noi, nu le mai avea nimeni) și astfel prețul uneori, chiar se tripla.
Am rămas de-a dreptul mut de uimire văzând cum o gumă de mestecat face o echipă atât de bună cu subconștientul meu. Povestea de mai sus demonstrează clar cât de reală a fost întoarcerea mea în timp. Chiar și acum când scriu mestec o gumă turbo, tocmai pentru a fi sigur că nu las niciun amănunt la voia întâmplării.
alexciotir.wordpress.com 