Pasiune în orașul înghețat

Afirm cu tărie că rușii ”sunt nebuni…..de buni”. Mă declar pe viață fanul lor. Deși nu mă așteptam la o așa surpriză tocmai pe Netflix, recunosc că, filmul este ingredientul perfect pentru o seară de weekend, bineînțeles alături de cine trebuie.

Nici nu o să vă dați seama când trec cele 138 de minute ale peliculei: sfârșit de secol XIX cu un Sankt Petersburg înghețat din toate punctele de vedere, cu hoți de buzunare și femei ușoare. Ideea este atât de simplă, dar clasică: un tânăr din pătura de jos a societății se îndrăgostește de Alisa, reprezentanta burgheziei. Imagini de poveste combinate cu patinajul, costumații impunătoare, cum numai rușii sunt capabili să le expună. Ceea ce nu reușește ofițerul din imagine, poate un puști care reprezintă cu tărie forța iubirii și dezvoltă ideea de a îți urma întotdeauna visul, de a crede în propriile puteri și de a nu te lăsa copleșit de cei care îți închid idealurile într-o colivie. Există, întotdeauna o portiță care te eliberează și te propulsează spre ființare. Să crezi în tine și în capacitatea ta de a te dezvolta încontinuu.

Rap ca pe manele

Respectăm regulile cu sfințenie, iar online-ul a devenit deja un mod de viață: comunicăm cu prietenii, suntem alături de familie, ne combinăm, ne educăm, etc. Ce fel de muzică e asta, încât dansăm atât de bine?

În Moldova noastră, parcă se dă ora exactă: pe Facebook, Instagram, fetele noastre frumoase nu se rușinează deloc; inteligența la costum se definește prin treningul de sâmbătă seara; la știrile de la ora 5 ne dăm licența în oenologie, băieții își exprimă neliniștea metafizică prin live-uri, în care fredonează versuri hip-hop de la ei din cartier; taximetriștii din parcare îți prezintă ”foaia matricolă” a oricărei adolescente din orășelul nostru cochet; jargonul e forma de salut a categoriei de oameni ce m-a adoptat de mult timp.

Ne exprimăm doar cu un instrumental furat (scuze… ”împrumutat”): citatul zilei îl dă Friedrich Nietzsche sau Immanuel Kant, iar Dostoievski se impune la o bere seara după ora 18.00, dar ….. Slavici i-a cam lăsat cu foile goale la simularea bacalaureatului.

Ne prezentăm numele și prenumele în ”times new roman”, dar nu mai știm să ținem pixul în mână.

Oricine e o mică vedetă în cerculețul său de prieteni, chiar cu propria dietă: coma alcoolică e definită ca simplă ”inflamație” și la propriu și la figurat, adică un început de laringită.

Piesa e una atât de simplă: în orice intersecție, persoana din dreapta șoferului, coboară geamul finuț și ridică puțin volumul, iar hitul e asigurat (în duet).

Moldova se exprimă în rap, dar ca pe manele: ne plângem cu seriozitate despre aproape orice aspect al vieții cotidiene, dar în același timp, mai dăm nițel din buric, ne mai facem cu ochiul și în final zâmbim cerșetorilor europeni.

P.S. : sursa de inspirație, o melodie de pe iPod – ”Kapushon feat Victoria Beregoi – Rap ca pe manele”.

Recomandarea cititorului

”Ultimii Martori” – Svetlana Aleksievici ….. această scriitoare și jurnalistă din Belarus, dar născută în Ucraina, laureată a premiului Nobel în 2015, m-a impresionat îndeajuns prin puterea cuvântului, încât o lacrimă apărută discret … aștepta umilă să întorc pagina, doar pentru a-și putea continua drumul ei scurt. Nici nu mă așteptam la un alt scenariu. Cu rușii nu te joci. Ce-i al lor e pus deoparte.

În cele aproape 400 de pagini descoperi imaginea celui de-al doilea război mondial, dar pe un fundal cu glas de copil: 100 de povești ale unor ”îngerași”, care te sensibilizează brutal, până în măduva oaselor; simți o durere în tălpile picioarelor, pulsul o ia razna, iar sufletul îți este pustiit într-o secundă, dar tocmai acea clipă a făcut ca multe inimi să bată. Mutilarea, schingiuirea sufletului este cea mai oribilă crimă. Trauma acelor copii definește și astăzi ”handicapul” nostru. Umilința, decadența, dezumanizarea sunt cuvinte ce îți vin în minte cu fiecare pagină citită. Însă, elementul central este FRICA. Doar cu ea s-au realizat aceste atrocități. Nu am crezut niciodată că poate avea o forță atât de mare: doar ea a putut îngenunchea un popor întreg, o civilizație, sau chiar viitorul nostru.

Amintirile unui copil de doi sau trei ani distrug orice manual de psihologie. M-am simțit ciudat în calitate de profesor de științe sociale. Realitatea acelor suflete a răpus orice teorie, orice act imaginativ.

Inițial am vrut să postez câteva paragrafe semnificative ale acestui memorial al durerii, dar ulterior mi-am dat seama că, astfel aș strica întreg demersul meu. Nu e o carte care să impresioneze pe Facebook, pe blog. E o lucrare ce trebuie citită și trăită de către fiecare în felul său. Trebuie interiorizată cât mai autentic această întoarcere în timp. Deși primul impuls, după vreo 30-40 de pagini, o să fie acela de a lăsa cartea din mână, chiar de a o arunca (din frustrare, din neputința de a înțelege cum s-a putut întâmpla așa ceva), totuși ideea este alta: firea omenească, capacitatea noastră de a îndura, de a supraviețui, este una cu totul aparte. Suntem atât de puternici, de răbdători, de credincioși, încât parcă, mai multe vieți se cumulează într-una singură, doar a noastră ….. ceea ce ne este scris să ducem. Vă veți adresa o întrebare la sfârșitul lecturii, cu siguranță, și asta e bine. înseamnă că primul pas l-ați realizat. Restul ….. face parte deja, din experiența voastră.

P.S. : în timp ce tastam, iPod-ul a simțit că trebuie să fie o postare responsabilă și m-a acompaniat pe fundal cu o piesă, de care habar nu aveam, dar care mi-a mers la suflet: – Elgid Doda – ”Runaway”.

”Una mujer que esta loca”

Muzică – Film – Carte : Javier Limón – Cuatro Coplas de Luna (2018) – coloana sonora a filmului ”Todos lo saben” , adică pelicula cu Javier Bardem și Penelope Cruz – ”Everybody knows”, dar și Mario Vargas Llosa – ”The Bad girl”(2006) o combinație perfectă a unui sfârșit de săptămână, ce recunoaște, prin câțiva stropi de ploaie, acel sentiment al primăverii, imperceptibil majorității, dar atât de curat și valoros.

Astfel, toate detaliile ignorate, chiar date uitării în timpul săptămânii, revin toate într-un sentiment unic. Evadează din tumultul cotidian și preț de câteva ore fii bărbat…… lasă imperfecțiunea momentului să rămână autentică: cearșafurile vraiște; micul dejun prin toată camera; ziarul pe care nici nu l-ai terminat de citit, dar ce încă poartă urmele tălpilor voastre, măsurate cu o precizie matematică de câteva raze de soare, ca un semn al complicității acestui sentiment de weekend; pijamalele ca haine de sărbătoare sau chiar un tricou banal ce completează atât de bine acest puzzle.

Dezmorțirea, înviorarea, trezirea sentimentului, are ceva aparte: un rol atât de natural, original, încât nu îți vine a crede; un personaj atât de sublim, subtil, încât ochii tăi se îmbată de plăcere. Câteva minute în care tot ceea ce e în fața e atât de simplu, dar atât de necesar și complex existenței tale. ”Alintul”, ”maimuțăreala”, mimica, gestul brutal, ”schimonoseala”, grimasa, ”dezgolirea sentimentului”, ”aroma persoanei iubite”, ”jocul ei”, etc. Indiferent ce nume dăm acestui moment, el devine perfect. Fiecare, cu siguranță, măcar o dată a zis: ”femeia asta ….. e nebună!!!”, dar, e cel mai potrivit compliment făcut celei care a sacrificat o frântură din frumusețea vieții, doar pentru tine.

Old school

Sfârșit de martie 2021 : Imaginea (unei cancelarii dintr-un liceu) – oarecum tristă, lipsită de orice speranță, poate și prin schimbarea regulilor din mers, dar … chiar și așa, tot anemică. Fiecare diriginte al clasei a XII -a primește lista cu elevii promovați în urma simulării bacalaureatului. Dezamăgire mare: cea mai bună clasă din cele șapte existente are un procent de promovabilitate, puțin peste 40%, iar în cel mai slab colectiv, abia dacă au promovat 4-5 elevi. Restul profesorilor sunt și mai posomorâți, pentru că e început de săptămână și de obicei își prezentau oful: elevii nu dau cameră, refuză, sfidează, nu comunică, nu înțeleg ce se-ntâmplă, etc., dar astăzi prioritatea este alta, deși situația e una la fel de nefericită, ce parcă le taie elanul, ce parcă le anihilează întreg demersul săptămânilor trecute. Urmează însă, o lună de vacanță ce va șterge cu buretele și bunele și relele.

Primăvara anului 1986 : pauza mare în cancelaria liceului: fără filtru sau espressor de cafea, fără pizza, etc., dar cu alt scenariu (profesori care în recreația mare joacă o partidă scurtă de șah sau câteva întrebări de cultură generală; un rebus; cuvinte încrucișate; epigrame; câteva bancuri (fie politice sau de ce nu, chiar la adresa învățământului); dascăli tineri care cer un sfat din partea profesorilor cu experiență: ironia, subtilitatea, sarcasmul, toate mergeau atât de bine împreună, această omogenitate cu un farmec aparte, dar de o naturalețe ieșită din comun, o substituibilitate uluitor de necesară).
P.S. 1 : Povestea de acum 35 de ani reconstruită de către un fost profesor de socio-umane, care pe atunci avea aceeași vârstă pe care o am eu acum, tot la catedra de științe sociale.
P.S. 2 : în 1986 aveam primele curiozități, iar ele se îndreptau către ceea ce peste vreo doi ani aveau să însemne viața de elev, iar acum sunt un profesor care are ultimele gânduri ………

Cutiuța cu amintiri

De obicei, atunci când am câte o săptămână aglomerată, tot ce am nevoie este iPod-ul și astfel umblu cu ”nesimțire” la cutiuța cu amintiri. În general, lumea când aude de întoarcerea în timp, se gândește doar la acele ”bucăți” sau frânturi extraordinare tinereții de altădată. Eu însă, chiar vreau să îmi pun memoria la treabă. Cu cât refresh-ul este mai autentic, cu atât mă simt mai uman. O fâșie, un grăunte, un fir de nisip, rațional și eficient, asemeni unui pansament, așa trebuie acționat în acest demers, cu siguranță, contestat de cei mai tineri.

Nu prea sunt genul comercial, dar fără să-mi dau seama, iPod-ul m-a trimis într-o lume de care uitasem: genuri muzicale atât de bine organizate în biblioteca instrumentului digital, încât totul a fost cuprins într-un ”sezon” excepțional. Un Netflix personal, din care nici nu știam ce să aleg mai întâi.

E indicat să te lași purtat de val, fără a fi pretențios: orice scenă e naturală, scoasă de la naftalină, nimic nu e tăiat din regie, unele imagini sunt chiar haioase, sentimente ciudate la mijloc, iar naivitatea clipei face toți banii. Moneda virtuală introdusă în această cutiuță cu amintiri e asemeni acelui bănuț norocos uitat printr-un buzunar al propriei memorii.

Fără a exagera și a confunda cele două planuri, din când în când, dacă e văzut doar ca un exercițiu de memorie, e binevenit acest ”medicament”. În condițiile date, când comunicarea are de suferit, poate fi ușor riscant să ai propriul videoproiector, dar ca și un ceai fierbinte dimineața …… te poate face să conștientizezi că ai în față o zi plină și sunt atât de multe de făcut (și nu invers, cum se întâmplă în majoritatea cazurilor).

National Geographic

Acum aproape un an de zile ….. auzeam în jurul meu, de la oameni cu experiență, aceeași idee: ”investește în tine; lumea o să se schimbe radical”. Am tăcut, dar în sinea mea, chiar aveam sentimentul că se exagerează. Erau replici ce le auzeam din ce în ce mai des și astfel dădeau și mai mult impresia de ”old school”. Însă, s-au adeverit, iar eu, deși sceptic la început, am urmat acele sfaturi (impulsionat și în același timp, parcă trezit brusc la realitate).

A fost un moment în care am decis să îmi fac cât mai multe abonamente la reviste și să mă informez, să îmi gestionez cât mai eficient timpul (măsurat prin restricțiile impuse).

Pentru prima dată de la apariția sa, cei de la National Geographic au ales o ediție specială: ”anul 2020 în imagini”. 

Au selectat din miile de poze, doar 100 cele mai reprezentative, precum este cea de pe copertă.

Cutremurător acest calendar: fiecare lună a anului ce a trecut, are rădăcini ascunse, în fiecare colțisor al lumii.

Aproape că te lasă fără cuvinte, iar imaginile sunt atât de dure, încât am decis ca totul să fie în alb și negru în această postare. Culorile, frazele, foșnetul paginilor nu pot descrie ceea ce se întâmplă la nivelul emoțiilor.

Parcă toată lumea a semnat în condica acestui an. Cu toții ne-am expus și am făcut eforturi, doar că pentru unii dintre noi au fost și ultimele apariții pe această scenă.