Teacher Movies

În această perioadă mi-am permis luxul de a realiza un top 10 al filmelor văzute, cu și despre cei care ne educă, printre care mă număr și eu, adică profesorii :

  1. Dead Poets Society (1989) – cu Robbin Williams

dead poets society_

  • acțiunea se petrece în 1959
  • o școală de elită numită Welton Academy
  • un profesor de limba engleză
  • metode de predare a poeziei
  • elevii trebuie să gândească singuri
  • profesorul își inspiră elevii
  • un film dramatic.

 

2. Lean on Me (1989) – cu Morgan Freeman

lean-on-me-641139l

  • Joe Clark un profesor dur
  • un liceu numit Eastside High
  • este transferat din cauza problemelor comportamentale
  • peste câțiva ani liceul devine unul cu mari probleme
  • consiliul de administrație caută soluții
  • Joe este readus pentru a impune o normalitate mult dorită de comunitate.

 

3. Dangerous Minds (1995) – cu Michelle Pfeiffer

dangerous-minds-

  • Louanne este un ofițer de marină
  • întotdeauna și-a dorit să fie profesoară de engleză
  • problemele din căsnicie o fac să își schimbe optica
  • un liceu din nordul Californiei are nevoie de un profesor de engleză
  • este un liceu de la periferie cu multe probleme
  • majoritatea tinerilor aveau probleme cu drogurile
  • aproape niciunul nu reușea să termine liceul
  • inspirația și motivația devin ingredientele acestui film.

 

Continue reading

Posted in idei | Leave a comment

Pamuk fan

Cu siguranță, în această perioadă, marea majoritate aleg ca și activități principale ale autoizolării la domiciliu, fie filmul, fie cartea.

Deși nu sunt mândtu de mine trebuie să recunosc că în ceea ce privește filmul am ales calea mai puțin inteligentă și mai mult comercială, adică netflix sau hbogo. Sper să mă reîntorc la acele ecranizări superbe ce merită din plin tot timpul din lume.

Cealaltă variantă însă, adică cititul, a fost utilizată din plin de către subsemnatul. Între diversele lecturi ale acestei perioade, inevitabil am ales să mă întorc la Orhan Pamuk.

Când toată lumea alegea ”Mă numesc Roșu”(cu care a câștigat și premiul Nobel, în 2006 dacă nu mă înșel) sau poate în cel mai rău caz ”Zăpada”, eu am ales să mă retrag în ”Muzeul Inocenței”. Un roman de dragoste extraordinar, în care personajul principal Kemal face o obsesie pentru o tânără de 17 ani. O carte ce avea să urce rapid în topul preferințelor mele.

Apoi am savurat cu plăcere ”Femeia cu părul roșu”. Ceva mai relaxant din toate punctele de vedere. Mă cam enervase latura asta tradițională a lui Pamuk, cu detalii istorice, culturale, chiar politice. Poate de asta și evitasem acele cărți ale sale de care aminteam mai sus. Acum însă, era pusă în valoare latura sexuală a adolescentului turc.

Însă, când m-am apucat de ”Cevdet Bey și fiii săi” a cam trebuit să am lângă mine și paharul de whiskey. Știam acele străzi din Istanbul pe de rost. Chiar și în oraș când ieșeam preferam un restaurant cu mâncare turcească. Parcă aș fi dat berea noastră cea de toate zilele pe un ceai turcesc meditativ, la restaurantul din apropierea locuinței mele, acolo unde stăteam lângă șemineu și ascultam povești despre ce înseamnă să fii suporter al echipei Beșiktaș.

Din nou un galop de sănătate cu ”Casa tăcerii”. Am citit foarte repede această carte. Aici se dezvoltă conceptul de familie. Din nou tradiții, obiceiuri, culturi: toate expuse prin ochii unei bătrâne. Era altceva, dincolo de istorie și potică. Era, poate cea mai ”domestică” lucrare a autorului.

Am acceptat apoi un exercițiu de imaginație cu ”Fortăreața albă”. O carte despre care nu pot povesti prea multe. Autorul preferă să ducă cititorul într-o lumea ciudată, în care dialogul dintre Sultan și Hogea devine o bună radiografie a naturii umane. Pe alocuri destul de obositoare, dar reușește într-un timp record (211 pagini) și cu resurse puține să te trimită pe un tărâm pe cât de straniu, pe atât de atrăgător.

Azi dimineață am reușit și am terminat și ”O ciudățenie a minții mele”. O lucrare extraordinară în care am înțeles în sfârșit și latura istorică și cea politică. Am spart gheața cu acest roman și mă înclin în fața acestui scriitor. Am avut același sentiment ca și în ”Muzeul Inocenței”. Îmi părea rău că mă despart de personaje (astfel de romane au între 600 și 800 de pagini). Personajul Mevlut cu toate defectele sale este totuși, un factor motivațional, chiar și pentru cititorul neavizat.

Nu îmi rămâne decât să mă resemnez în fața următoarei lucrări ”Cartea neagră” și să sper că e la fel de reușită ca și celelalte. Cu experiența acumulată și cu imaginea unui Istanbul modern mă retrag între cele 500 de pagini, asemeni celui ce se regăsește pe sine la rugăciunea de vineri seara într-una dintre moschei.

Posted in idei | Leave a comment

Cultura rurală

Acum vreo câteva săptămâni un coleg preot de la Seminarul Teologic îmi recomanda lucrarea lui Octavian Paler ”Autoportret într-o oglindă spartă”. Cu prima ocazie mi-am și cumparat această carte. Aproape de jumătatea cărții găsesc câteva paragrafe referitoare la cultura birtului în mediul rural și forma sa autentică de manifestare. Astfel mi-am adus aminte de momentele în care ieșeam cu bunicul meu în sat duminica. Am combinat amintirile mele cu cartea citită și au ieșit la suprafață câteva reguli.

Tradiția și cultura în mediul rural impuneau anumite reguli acestui act:

  1. Doar după lăsatul întunericului, cînd veneau osteniți de la munca, sătenii intrau pentru aproximativ o oră, o oră și jumătate în crâșmă.
  2. Pănă și copiii compătimeau și batjocoreau pe cei care intrau pe timp de zi în birt. Erau de obicei acei oameni fără căpătâi; cei ce nu aveau dor de muncă; lenea era sancționată de oricine, oricum, oricui.
  3. Era un semn de bărbăție ca mirosul muncii să fie combinat cu iz de tutun și rachiu.
  4. Acolo se spuneau cele mai frumoase pilde și povești. De obicei duminica după slujbă era momentul în care și cei mai curajoși se destăinuiau comunității.
  5. Cei mai muncitori și destoinici stăteau în centru, iar în funcție de capacitatea fiecăruia, cât de gospodar era în sat, se tot îndepărtau până la mesele mărginașe, adică ”paria” comunității ( cei lipsiți de orice drepturi ).
  6. Era obligatoriu ca cei mai înțelepți să facă cinste prima dată când se așezau, precum și la plecare.
  7. Când se făceau vreo două ore de stat la pahar, muierile trimiteau copiii sau nepoții pentru a ajuta capul familiei să nu se facă de râs și să vină cât mai urgent acasă până nu se răcea mâncarea, iar bărbații la vederea celor mici luau o ultimă carafă de rachiu și sub aburii alcoolului îi elogiau pe aceștia afirmând că vor deveni oameni mari, cu carte, cu școală. Erau singurele momente când cei mari aveau timp să se mândrească cu cei mici.
  8. Pe drum cei mici aveau parte de cele mai bune lecții de viață, cele mai alese sfaturi, iar cu puțin noroc primeau și bani pentru că au fost niște ascultători ”rafinați”.
  9. Imediat ce ajungeau acasă se inversau rolurile, bărbații fiind ascultătorii. Așa numita ”ocară” era sarea și piperul întregului ritual. De obicei era un monolog echilibrat din toate punctele de vedere: ceea ce nu s-a făcut în timpul zilei, apoi ceea ce urmează a se realiza până la sfârșitul săptămânii, iar în final celebra comparație cu cineva care a fost harnic în timp ce ”alții” stau la cârciumă. Prima parte, adică introducerea era ca o ședință de grup, ca un consiliu de administrație, în care fiecare membru își dădea cu părerea, iar cei mici aveau și ei voie să participe. Apoi, se tot făcea câte unul nevăzut pînă când în final rămâneau doar cei doi, stâlpii familiei.
  10. A doua zi, cu siguranță, nu se povestea ceea ce s-a întâmplat la bodegă. Eventual peste ani și ani acestea aveau să capete un sens și să devină simbolul tradiției și culturii rurale. Era o formă de respect față de prietenii cu care ai avut atâtea amintiri plăcute.

Niciodată nu se exagera; nimeni nu rămânea dator nimănui; nu se foloseau cuvinte sau expresii categorice, care să nu lase loc de împăcare; o țigară oferită sau o carafă de rachiu erau singurele elemente ce aplanau instant orice ar fi mocnit în sufletul unuia sau a altuia. Era un loc în care femeia nu avea ce căuta – atât de josnic pentru ea, dar atât de normal și de impunător pentru el (era ca un soclu pe care se urcau și savurau preț de câteva zeci de minute întreg ritualul)

Acum însă, cârciuma nu mai reprezintă o instituție, iar în locul ei a apărut acel bar plin de inculți, jocuri de noroc, pornografie, decadență. O înțeleg pe bunica, atunci când într-un mod ironic mă anunța cu tristețe că în sat a murit ”campionul”. Actul de vitejie se măsoară în cantitatea de alcool consumată, iar unii iau și ultimele decizii în acest sens.

Posted in idei | Leave a comment

Work, work, …

402D9097-5F7F-43BF-AA5D-E4F9F6865A93_1_201_aAu trecut și sărbătorile, iar primul ghiocel oferit azi a indicat subtil venirea unei primăveri infantile.

Sunt vremuri în care suntem asaltați de către tot felul de oferte, care te identifică în permanență cu realitatea dureroasă din jur.

Minim 8-9 ore de muncă în fiecare zi, iar spre seară, după un duș fierbinte, trebuie să-mi revin repede și mă așez la măsuța mea din dormitor, iar în fața laptop-ului încep să lucrez la documente, corectarea de lucrări, dosare, etc.

Pentru prima dată în viața mea am simțit că o felicitare, un mărțișor, sunt doar niște scuze ale celor care au prea mult timp liber. Efectiv agenda nu ne mai permite să fim oameni, să fim sensibili. E un lux să îți poți permite un gând bun. Înseamnă că ești vulnerabil. Mă pierd în mulțime în fiecare zi. Devin un străin. Nu mă mai recunosc. Te rog nu mă întreba ”DE CE?”.

Dar, oricât aș fi de obosit, câteva pagini răsfoite dintr-o carte, sau câteva rânduri așezate haotic pe blog, mă readuc la parametri normali.

Uneori sentimentele mele trebuie să mai aștepte, alteori devin prea entuziasmat de rutina existentă. Mi se întâmplă să arunc câte o privire vinovată unei străine în trafic, sau să fie vreo elevă ”vinovată„ că m-am certat de dimineață cu iubita.

Dar, ……., se-ntâmplă. Cu capul în hârtii, timpul ne zâmbește, însă, conștiința ne îndeamnă seara, în fața unui pahar de whisky, să căutăm soluții și să păstrăm o fărâmă din noi.

Posted in idei | Leave a comment

Spiritul sărbătorilor în februarie

IMG_3555Întotdeauna am îndrăgit acea tradiție a brăduțului împodobit în Ajun. Era o adevărată onoare pentru acel membru al familiei ce stătea ”cocoțat”, numai să facă după bunul plac acel brad.

De obicei după 6 ianuarie cam se termină cu aceste imagini atât de frumoase.

Pentru prima dată am lăsat ca această tradiție să fie schimbată. Majoritatea celor care mi-au intrat în casă au observat că acel brăduț oferea o imagine plăcută, caldă, relaxantă, fiind situat chiar lângă măsuța la care mai stăteam la un pahar de vorbă.

Nu observasem câtă liniște poate conferi un lucru artificial. Până și samoyed-ul meu stătea seara în preajma lui și adormea cu această imagine. Instalația aranjată simetric în jurul său avea acest rol de a te simți ocrotit și calm în același timp.

Chiar mă obișnuisem și nu dădeam deloc semne că aș fi schimbat ceva în camera de oaspeți. Însă, ne apropiem de luna mărțișorului, iar temperaturile de afară ( + 16 grade ) m-au atenționat că ar fi bine să îmi bag mințile în cap.

Nu am crezut însă, că e chestie atât de banală poate avea un efect atât de pozitiv.

Posted in idei | Leave a comment

Sensiblitate

Încerc să profit din plin de aceste zile libere: facebook, instagram, presa internațională, știrile sportive, etc.

Deschid Facebook-ul și îmi văd elevii așa cum nu prea îi văd la școală: sensibili. Sunt impresionați de starea colegei de bancă, tocmai părăsită de iubit, chiar de revelion; devin emotivi atunci când văd o poză cu vreu cățel comunitar, ce trebuie ajutat, pe lângă care au trecut de zeci de ori, dar nu aveau cum pe atunci să lase un comentariu în rețeaua de socializare;  poza cu ultimul model de iphone sub brăduț a devenit repede screensaver-ul acestei vacanțe și nu numai; băieții care se pregătesc să devin bărbați în toată firea, nu prea îi mai găseam pe internet pentru că, încă tind să cred că și-au schimbat prenumele: individual îî descopeream din poze ca fiind Jim,Jameson,Johnie, Jack, Daniel, iar în grup toți deveneau …..`s. Unii mai inteligenți aveau codul lor: J&B, Beam, Moet. Și uite așa puștanii au devenit ”teacher`s”, iar fetele îi completau devenind ”honey”.

Pe instagram mă delectez cu partea pornografică a acestei sensibilități: poze de la oglindă, din baie, dar obligatoriu cu spatele, asta ca să aibă și latura misterioasă. Nu am înțeles încă acele selfi-uri în care telefonul acoperă chipul, iar tu privești în gol ce a mai rămas. De obicei în cazul ”lui” apare doar o mână care o ține protector din spate, ca să nu plece repede, sau câte o jumate de față, ori în partea întunecată a pozei. În cazul ”ea” posteriorul trebuie să ocupe trei sferturi din poză: zici că ești la ”devoratorii de publicitate”- descoperi în ceea ce a mai rămas din poză, dacă se face reclamă la pernă, cuvertură, telefon, geantă, blugi, etc.Cei care se cunosc deja, au descoperit și alte chestii interesante: pozele de sus în jos, că doar și sânii sunt la fel de importanți, sau de jos în sus, că doar suntem mai înalți și mai impunători decât părem.

Twiter-ul m-a îngrozit și mai tare: câteva sute de milioane de animale au murit în incendiile din Australia, Iran-ul este în doliu, în fiecare zi a acestui an a murit câte un fotbalist, etc.

Am crezut că un pic de muzică nu strică, dar m-am înșelat. Ascultam un tânăr la modă acum, Soolking, dar versurile sale mă avertizau asupra problemelor din Algeria. Mi-am amintit de un alt cântăreț, Massari, dar și ăsta vorbea despre Liban și protestele de acolo.

Mai pe seară am zis că e indicat să văd și un film bun: ”Never look away”. Un film extraordinar ce descrie talentul unui pictor, însă în perioada celui de-al doilea război mondial. Din nou aceleași scene dure cu camerele de gazare și deciziile pripite în ceea ce privește viata unor oameni.

Ieșind târziu în noapte la un pahar de vin, trebuia să închei seara în aceeași notă: la unul dintre cele mai apreciate baruri din oraș, deși suntem încă sub influența spiritului de sărbătoare, nu am putut să nu observ oameni triști, singuri, stând toți cu nasul în telefoane, mese doar de baieți, sau mese doar de fete, mese cu prea mult alcool și mese fără ”chemare”, mese pline de telefoane, poșete, chei de la mașină, pachete întregi de țigări, etc.

Citeam zilele trecute autobiografia lui Nikola Tesla, iar acesta spunea că până pe la vârsta de 5 ani, mama sa îi repeta o singură chestie ”să te faci fericit”. În școala generală, profesoara îl întreabă ce dorește să ajungă atunci când o să fie mare, iar el răspunde că ”vrea să ajungă fericit”. Profesoara a părut deranjată că el nu a înțeles întrebarea, iar Tesla i-a confirmat: ”așa este, dumneavoastră nu înțelegeți ce este viața!”.

Posted in idei | Leave a comment

Togo (2019)

togo_sled_dogSărbătorile devin un prilej bun de relaxare în fața televizorului. Un film bun te poate scoate din starea de agitație impusă de cumpărături și de organizare a Crăciunului. De obicei evit filmele siropoase, dar și extrema cealaltă, în care trebuie să mă concentrez să înțeleg ideea….

Fiind iubitor de animale și având un superb 553204_m1575604498samoyed…..prefer acest gen de ecranizări. Totuși, nu mă așteptam să văd o peliculă chiar atât de captivantă.

Este o relatare a unui caz real din 1925, a unui orășel izolat din Alaska, Nome. În urma unei epidemii, 5 copii au murit, iar ceilalți, în jur de vreo 30, erau internați în spital și aveau 553210_m1575604534nevoie urgentă de ser. Vremea nu prea ținea cu nimeni, iar antidotul trebuia adus dintr-un alt orășel aflat la o distanță incompatibilă cu vremea. Cel mai experimentat sătean tocmai venise dintr-o cursă, iar acum află de la primar că nu prea aveau alte variante pentru a ajuta acei copii bolnavi.

ED92B9BC-5A03-409C-9116-25C0265094CE-1536x767Acest câine, Togo, un adevărat lider, conducea caravana alături de alți 10 câini de sanie. Singura sa problemă era că trecuse de 12 ani și nu prea mai era la prima sa tinerețe, iar o astfel de expediție l-ar fi epuizat de tot. Nefiind însă o altă soluție…. el devenea un posibil erou ce avea să traverseze peste 400 de km, plus o porțiune de apă înghețată pentru a salva copiii. Temperaturile ajunseseră și la -60 de grade, iar vântul bătea cu peste 80 de km/h.

F481CEF9-0928-4CA7-8E80-A6EC88C3508A-1536x767

Doar această rasă de câini extrem de atașată de stăpân, putea reuși. Un film extraordinar, foarte atent la detalii, organizat bine timp de 110 minute și cu niște peisaje superbe. Se încadrează foarte bine în spiritul sărbătorilor de iarnă; este cea mai bună formă de relaxare timp de aproape 2 ore; cu greu unii se vor putea abține să nu li se umezească ochii.

În 2011, revista Time, l-a votat pe Togo ca fiind cel mai eroic patruped al americanilor, iar în New York există și o statuie ce amintește de acest caz de la începutul secolului XX.

Posted in idei | Leave a comment