The City

IMG_0059(Edited)Nu mă așteptam ca într-o zi atât de specială, dar și de aglomerată, printr-o conjunctură fericită, să ajung să vizitez centrul vechi al orașului. O zi superbă pentru a analiza, relaxat, ce s-a păstrat la nivelul arhitecturii, adică în inima acestui orășel de provincie.

IMG_0062(Edited)Ieșisem în jur de ora 7.00 în parc la plimbare cu cățelul. Coloristica toporașilor înfloriți în complicitate cu liniștea dimineții anunțau dimensiunile unei astfel de zile. Uneori se întâmplă să vină și o doamnă al cărei cățel este prietenul samoyed-ului meu. Un husky tânăr și jucăuș. Și astăzi a fost o zi în care cei doi prieteni s-au revăzut, iar ideea de a merge la o plimbare cu ei prin oraș, chiar mi s-a părut rezonabilă. Nu stabilisem un anumit traseu, ci doar posibilitatea de a mai admira liniștiți orașul (până să înceapă aglomerația). Un mălin înflorit chiar în fața primăriei era deja un argument puternic al acestei activități matinale.

IMG_0066(Edited)Fără să ne dăm seama deja ne îndreptam cu pași repezi către centrul târgului. Undeva în partea stângă această statuie impunătoare îmi trezea amintiri. În fiecare dimineață treceam pe lângă acest monument, în drumul meu către școală. Când se întâmpla să mai avem câte o zi grea, plină de extemporale, mai făceam haz de necaz cu colegii, acel pistol al eroului fiind îndreptat chiar în direcția liceului nostru.

Cred că am rămas preț de câteva minute în fața acestui simbol al orașului, de parcă îi găseam noi sensuri. Cred că era de fapt o descărcare emoțională : multe amintiri din liceu. Chiar la câțiva metri de mine fusese cândva un bar simpatic, numit Pantera Roz, unde cred că mă îmbătasem prima dată și era să o pățesc destul de rău. Farmecul anilor de liceu… 🙂

IMG_0072(Edited)Mă bucuram asemeni unui copil : poate cea mai frumoasă zi din acest an însoțită de o liniște istorică. Câțiva bătrânei fluturând sacoșele goale pregătite pentru cumpărături, nu știu de ce, dar completau perfect acest tablou. Număram magazinele existente de o pate și de alta a aleii, dar și regretul de a nu mai vedea librăria la care intram ori de câte ori vreun profesor ne recomanda o anumită IMG_0079(Edited)carte.

Resemnat, mă opresc în fața bisericii în care a fost botezat Mihai Eminescu : un loc atât de minunat ce te îndemna la a închide ochii și a comprima această săptămână într-o clipă. Ascetic îmi îndrept privirea către biblioteca județeană, cea care a avut un rol atât de important în educația mea.

Chiar vizavi de bibliotecă un pub simpatic te invită elegant să îi treci pragul, printr-un meniu de bun simț și binecunoscuta maximă a zilei.

Parcă ar merge și o carte care să trezească primăvara din sufletul tău.

Această imagine parcă anunța sfârșitul unei călătorii în timp și cred că doar o cafea tare m-ar fi adus cu picioarele pe pământ.

Aproape 90 de minute extraordinare care m-au “reconstruit”.

Advertisements
Posted in idei | Leave a comment

The lake

Un sfârșit de martie plin de zăpadă, iar începutul lui aprilie cu 17, 18 grade. Până și natura este dezorientată și încearcă să se dezmorțească după această lungă perioadă de hibernare. În fiecare lună merg alături de samoyed-ul meu la lacul lui Mihai Eminescu, Ipotești. De fiecare dată sunt surprins de peisajul pe care îl poate oferi această locație. Abia aștept să vină primăvara în adevăratul sens al cuvântului și să mă bucur și de nuferii așezați atât de frumos pe toată suprafața lacului. După mult timp s-a cosmetizat această zonă, iar acum arată într-adevăr ca un loc plin de viață, de frumusețe, de liniște și de relaxare. Primii muguri atrag și vizitatorii, iar acest weekend a fost ca un nou început. Sute de copii au venit în jurul lacului, fie că au avut programul “școala altfel”, fie că au fost în vacanță (începând de vineri). Sperăm ca de la o perioadă de timp la alta să învățăm să respectăm natura și să o ocrotim așa cum merită.

Posted in idei | Leave a comment

My first memories as a child

mai vechi 00032Citisem zilele trecute câteva povestiri de Gabriel Garcia Marquez, iar în unele se tot repeta ideea că “majoritatea copiilor au crescut până la vârsta de 6 ani la bunici, iar primele amintiri le au din mediul rural și sunt cam la fel”. Mă număr și eu printre acele cazuri la care făcea referire Marquez, chiar dacă scriitorul se raporta în mod direct la generația sa. Am încercat să îmi aduc aminte ceea ce făcusem pe vremea când eram crescut cu multă dragoste de către bunicii mei. Chiar în această poză sunt alături de bunicul meu, un tâmplar desăvârșit, care m-a învățat atât de multe și a avut grijă de mine. Îl salutam dis de dimineață din prunul de pe dealul de deasupra casei. Cam o dată la două zile cădeam din copac și trebuie să recunosc că era cam dureros.

Dimineața venea bunica și ne trezea cu un desert special: până să fie gata mămăliga ne făcea cir cu zahăr ( terci ). La amiază ne făcea clătite, iar spre seara aveam turte pe plită.

Cât bunicii erau foarte ocupați cu treburile casei …. noi ( eu și fratele meu ) ne căutam diverse activități. Printre primele amintiri sunt cele cu trenulețul. Ne puneam o pătură în cap și doar unul era privilegiat și juca rolul de conducător al locomotivei. Și ne învârteam noi așa până când ne izbeam de mobila din casă. O dată am intrat direct într-un cuier metalic, iar eu m-am lovit destul de rău. Deși reușisem să îmi sparg arcada, cu toate acestea, eram pe jos de râs. Mi se părea amuzant cum se agită toți în jurul meu. Singurul care nu prea avea timp de mine era bunicul. Era atât de ocupat, încât îmi lipise o bucată de ziar pe frunte ca să îmi oprească sângerarea. Doar figura sa dură mă făcea să revin cu picioarele pe pământ.

Pe unde plecam, ce mai vizitam, dar nu prea erau șanse să nu vin sângerând, lovit, julit, zgâriat. M-am luptat cu capra vecinei până m-a învins și am venit julit tot. Zgâriat de toate pisicile de pe uliță, chiar și de iepurașii unei doamne de la o casă alăturată nouă. Nu stăteam locului și eram un pericol public între vecini. Dar, sunt printre primele amintiri ale copilăriei mele și țin foarte mult la ele 🙂

Posted in idei | Leave a comment

Cititorul

DSC5_1O zi friguroasă de duminică …. sunt -11 grade afară … după plimbarea de dimineață prin parc alături de samoyed-ul meu, tot ce îmi doresc e să ajung acasă lângă un ceai fierbinte. De obicei, îmi pregătesc dimineața o ciocolată caldă, dar acum chiar m-aș relaxa lângă o cană fierbinte de ceai ( de ghimbir ). Drumul până acasă pare însă mai lung. Parcă a mai coborât temperatura cu vreo două grade. Îmi scot mănușile și îmi dau seama că e nevoie de ceva mult mai “bărbătesc” pentru a scăpa de senzația de frig. Îmi torn într-un pahar puțin “Jack” și îmi caut un fragment de referință, o carte din cele aproape 50 care au rolul de a-mi completa biblioteca și pe care mi le-am cumpărat într-o singură zi …. 🙂

DSC_0231_1De multe ori mi se face dor de un anumit chip, de o “icoană cu picioare lungi”, iar un volum de poezii d’ale lui Nichita sau Păunescu definește liniștea unui suflet. Am învățat însă, din experiențele trecute, că orice înflăcărare a sufletului poate fi atenuată cu puțin din spiritul sud american, iar Pablo Neruda este pentru mine un adevărat cercetător al sufletului, un recuperator al celor mai autentice sentimente. Și cântecul său de disperare arată cât de mult putem iubi fără să știm.

DSC_0235_1În adolescența mea un autor precum Gabriel Garcia Marquez reprezenta resortul tuturor dezamăgirilor în dragoste de care aveam parte. Când am citit pentru prima dată “Dragoste în vremea holerei” am avut senzația că trece viața pe lângă mine, fără să îmi arate frumusețea sufletului și tainele unui sentiment atât de gingaș. Apoi a urmat și ecranizarea acestui roman. Chiar nu mai îmi puteam permite să nu cunosc puțin din ceea ce a oferit acest mare scriitor. Mi-am promis că voi avea în bibliotecă astfel de autori. Totdeauna vreau să am la îndemână un Marquez, Saramago sau Ortega y Gasset.

DSC_0233_1Atunci când vedeam pe la colegi sau citeam pe la bibliotecă din acele cărți mici de la Polirom … parcă se dezvolta în mine un sentiment ciudat. Cărți relativ ieftine, de proastă calitate, care se găseau cam peste tot. Însă în timp mi-am dezvoltat spiritul practic, acela de a citi ceva bun cu bani puțini. Astfel de cărți m-au educat: le citeam în tren când eram student, încăpeau în orice geantă oricât de mică sau de plină ar fi fost, le purtam și în buzunarul gecii, adormeam cu ele prin pat, le citeam stând la rând la magazin sau pe scările facultății, le împrumutai ușor și le primeai la fel de simplu din cauza dimensiunilor mici, dar și din cauza prețului scăzut, etc. Și acum încă țin cont de aceste detalii.

Posted in idei | Leave a comment

Iubirea necuvântătoarelor

DSC_0246Dimineață…..cred că era pe la 07.30….plimbare prin parc alături de samoyed-ul meu. Cam o oră ne relaxăm prin parc. Încerc să mă încadrez în timp, deoarece în jurul orei 8.00 toată lumea se grăbește către serviciu și nu mai îmi pot lăsa cățelul să se bucure de libertatea de a alerga. Cu toate acestea, un individ zâmbește de la distanță fiind foarte atent la modalitatea cățelului meu de a se răcori cu zăpadă. Mă întreabă politicos ce rasă este, iar reacția sa a fost una extraordinară pentru mine: “mi se pare un animăluț echilibrat ca și construcție, ca și prezență”. I-am răspuns că este un cățel liniștit, afectuos, nici nu îl auzi lătrând decât în momente importante, este inteligent și simpatic. El a continuat: “în acest caz vă echilibrează și pe dumneavoastră…..vă felicit….nu oricine are această cultură de a iubi animalul, de a îl prețui, de a îl respecta.”

Am rămas plăcut surprins și chiar mă gândeam la acea cultură de a respecta tot ceea ce este în jurul tău. Îmi aduceam aminte cum în fiecare film de peste ocean este promovată această cultură. Orice american își educă urmașii în acest spirit: să fie responsabil pentru animăluțul de companie pe care îl dorește; de mici copiii sunt duși în excursie în natură să cunoască animalele bune sau cele rele; orice copil american are în curte un cățel, dar în același timp merge și la vânătoare de urși cu tatăl său. Sunt prezentate în filme clasicele tabere de copii sau în mod special acele weekend-uri tată-fiu, în care tânărul trebuie să învețe să se păzească singur, să aibă noțiuni de orientare, chestiuni elementare de supraviețuire. Aproape fiecare adolescent are o busolă, un briceag, o lanternă, o sticlă cu apă, un rucsac, o pătură, etc. Sunt lecții simple de viață, dar atât de necesare educației fiecăruia dintre noi. Și chiar dacă nu este o ieșire în natură, și tot vedem cum americanii se duc la muzee, grădini zoologice, expoziții de animale.

DSC_0102Îmi place acest punct de vedere: de la a aprecia un fluture, o libelulă, o albină, o muscă și până la respectul cuvenit unui urs, unui crocodil, unui animal de mari dimensiuni – fioros și periculos.

În Europa însă, tânărul află târziu, după vârsta de 5 ani, că vaca nu e mov așa cum spun cei de la Milka. În Europa de Est problema e și mai gravă: se caută doar acele animale de pe urma cărora avem un folos. Așa ne învăța și de mici la școală: vaca dă brânză și lapte, găina dă ouă, etc.

În mediul rural filosofia este simplă: calul să fie bun și să tragă la căruță, câinele să fie rău(în curte, la stână), pisica să stea în pod sau în beci și să prindă șoareci, porcul să crească fericit până la sărbătorile de iarnă, mielul să fie sănătos până la sărbătorile de Paște, curcanul, rața, găina – toate vor prinde și ele niște sărbători legale, etc.

În mediul urban, totul devine și mai ciudat : foarte multe animale sunt abandonate din cauza mofturilor unora; sunt multe animale comunitare de care nimeni nu are grijă; boala unora de a avea animale fără să știe de ce. Multe animale sunt făcute cadou sau sunt luate ca și înlocuitor al problemelor emoționale.

Nu avem cultura de a aprecia frumusețea unui animal, de a îi respecta inteligența, de a îi înțelege afectivitatea.

Posted in idei | Leave a comment

Mai știi….

Mai știi…….cum te strigam pe atunci

Icoană cu picioare lungi

Tresari ușor la răsărit și pășești agale în drumul tău către frumusețea dimineții. Îți place să umbli goală pentru a fi sigură că pe fiecare colțișor al încăperii îți lași amprenta. Întotdeauna am impresia că doar cămășile albe îmi vin cel mai bine și se așează pe corp așa cum îmi doresc. Asta și pentru că îți place la nebunie să mi le porți și să le folosești drept scuză pentru a te striga, dar fără să îți privesc chipul.

Veneai pe râu sau râu erai

Curgeai în mine până-n rai

Îți place cafeaua fierbinte sorbită la fereastră pentru a te lăsa atinsă doar de adierea vântului. Uneori chiar te încăpățânezi să simți sub talpa piciorului roua dimineții ….. de parcă ceva ți-a recunoscut sărutul și mulțumești naturii prin cel mai frumos zâmbet. Puritatea unor stropi de apă ce se preling ușor pe corpul tău, mă face să te simt cum curgi în mine, și mă strigi atunci când cel mai frumos gând al meu se comprimă într-o lacrimă.

Cu limba preschimbată-n bici

Vânai pe coapse iepuri mici

Vorbești rar ….. uneori câteva sunete au rolul de a mă aduce pe tărâmul tău. Alteori, doar o șoaptă, mă face să fiu un Ulise al corpului tău: chinuit să exploreze tot, dar dichisit la vorbă și ajutat de zei. Chiar dacă Minerva coboară o ceață deasă asupra ta și te simți în largul tău fiind învăluită în mister, de fapt îmi dă curaj să demonstrez că sunt cel mai bun vânător.

Aveai un zâmbet cam mieriu

Erai mireasmă, eram viu

În războiul dragostei nimeni nu rămâne viu. Chiar și un zâmbet poate lăsa cicatrici. Dar, gândul ….. poate avea resurse inepuizabile. Închizi ochii, chiar atunci când ești slăbit și nu mai deții puterea dragostei, iar ceva din cineva și nu invers ….. te resuscitează și te simți viu. Lupți ca și cum toți te-ar recunoaște, fără însă a fi dator cuiva. Așa înveți să simți acea “urmă”.

insta 01

Posted in idei | Leave a comment

Something Sweet

DSC_0167Întotdeauna în preajma sărbătorilor, în mod special de Crăciun, îmi aduc aminte de tradiția bunicului meu. Fiind doar un copil, îmi doream în vacanța de iarnă … multe, multe dulciuri. Bunicul meu mă servea cu halva. Îi plăcea și lui foarte mult. Fiind foarte dulce mâncam des, dar în cantități mici. O ținea ca și cum o proteja de ceva sau cineva 🙂 . Astfel, eu nici nu îndrăzneam să mă apropii de ea. O vedeam ca pe ceva dulce și sfânt. Era ritualul nostru, iar eu îl respectam cu smerenie. Așteptam să ia bunicul prima bucățică și eram foarte atent la reacția sa. Mi se părea că trebuie să respect și să savurez acea bucățică. Alta nu mai primeam o bună bucată de timp, iar faptul că era atât de dulce….îmi activa imaginația. Închideam ochii și mă gândeam la tot ceea ce era mai frumos la vârsta mea. Eram atât de bucuros în acea clipă, încât mă duceam în fața bunicii mele, îi priveam chipul cald și zâmbeam, făcându-i semn că nu pot vorbi atunci cu ea 🙂

Și acum de Sărbători îmi iau doar o bucățică mică de halva și închid ochii……….

Posted in recenzii | Leave a comment