“Idiotul satului”

Cu mult drag recitesc, oricând prind din mers și fur câte un pic din clepsidra timpului și așa dezorganizat cum ni-l lăsăm, câteva pagini din Umberto Eco.

În limbajul nostru popular, echivalentul acestei expresii este “prostul satului”, deși prefer de această dată varianta originală din Bologna autorului, chiar dacă pare mai grobiană, dar necesară, tocmai a accentua ostilitatea acestor vremuri tulburi.

De obicei, această expresie avea rolul de a închide gura câte unui “Gică contra” care se trezea vorbind mult și fără rost, mai ales în zi de sărbătoare când toți cei din sat mișunau precum furnicile, venind de la biserică, de la obor, din sânul familiei, și astfel descopeream epicentrul vieții rurale la birt, adică autenticitatea unei forme de gândire simple, a unei radiografii, a unei biografii, sau chiar a unei rețete săptămânale a muncii și efortului susținut.

“Trântorii” din sat nu aveau mai nimic important de spus, dar măcar aveau o conștiință, ce nu le permitea să “pângărească” acel perimetru sacru, cu atât mai mult cu cât în mijlocul lor se aflau chiar “înțelepții” satului, adică acei oameni care prin munca și dăruirea lor în cadrul comunității, au definit și trasat clar și precis, noțiuni de bază precum demnitatea, onoarea, caracterul de bună credință, bărbăția, simplitatea, recunoștința, cunoașterea de sine, imaginea de sine, stima, respectul, etc.

Plecând de la ceea ce sublinia și evidenția Umberto Eco, observăm că azi, cu evoluția tehnologică, “idiotul satului” și-a găsit un loc foarte călduț în online, acolo unde își creează propriul spațiu, acolo unde în sfârșit, el consideră că este respectat, și doar așa părerea sa contează. Și dintr-o glumă-n alta,”EL” si-a găsit repede adepți, fără ca noi să ne dăm seama, pentru că nu îi putem lua în serios sau să fim atenți la prostiile lor. Am ajuns să ne mirăm și să luăm la cunoștință, uluiți, de aceste grupuri, chiar comunități, care ne dau sfaturi și ne arată calea spre adevăr.

Ar trebui să fim mai atenți pe cine lăsăm să fie formatori de opinie. Fiecare dintre noi, poate juca rolul “înțeleptului” din sat, care să spună “idiotului din sat”, clar și răspicat, cu autoritate: “Taci și nu mai bate din gură degeaba!”

Football today

Atunci când îmi permit luxul de a profita de un ceas sau două libere, de obicei în weekend, prefer să mă relaxez în fața unui meci bun de fotbal, fie în champions league, fie la un derby din campionatele puternice ale Europei.

În timp ce Arsenal Londra a făcut instrucție cu Real Madrid, pe teren propriu, în meciul tur din sferturile de finală ale ligii campionilor, cu 3 goluri extraordinare și un Declan Rice, omul meciului, cu două reușite și cinci șuturi la poartă; un pic mai înspre nord, fanii lui Liverpool cântau “You’ll never walk alone” sărbătorind prelungirea contractului egipteanului Mohamed Salah cu “cormoranii’ și chiar și a fundașului olandez Virgil van Dijk, cu gruparea de pe Anfield. Toate bune și frumoase în Regatul Unit și mai ales în premier league, dar la nici două ore de mers, pe autostradă dinspre Liverpool înspre Birmingham, fanii “Blues”, au distrus stațiile de autobuz și s-au bătut pe străzi cu fanii echipei adverse, intr-unul din meciurile din League One, și asta chiar înaintea sărbătorilor pascale.

În Franța, “La Marseillaise” nu se mai aude atât de frumos. Peste tot, regăsim același mesaj: “Violence, rasism and homophobia”. Nu prea îți mai vine să mergi cu copilul la un meci de fotbal pe “stade velodrome”, în fiecare an fiind ample activități la nivel național, în ceea ce privește războiul drogurilor în Marsilia (cel mai cosmopolit oraș al Franței și cel mai mare port comercial al țării).

În Italia, un nou scandal al pariurilor sportive pe platforme ilegale: mai mulți fotbaliști, majoritatea de la Juventus (echipă ce a fost retrogradată în liga a 3-a de fotbal, acum câțiva ani, tot din același motiv), au fost găsiți vinovați (jucători importanți mergeau la un magazin de bijuterii, unde își comandau și achitau un Rolex, pe care nu îl primeau niciodată, ci doar își achitau restanțele financiare pe aceste platforme, iar cei care își convingeau colegii de breaslă să aibă cont la aceeași firmă de pariuri, astfel își reduceau datoriile). În sud lucrurile sunt și mai grave: un arbitru de 19 ani a fost agresat de fani, în regiunea Catania; iar în serie A, doi arbitri refuză să o mai arbitreze pe Napoli, ei locuind în zona napoletană și afirmând că se tem pentru siguranța lor și a familiei (unii nu își mai duceau nici copiii la grădiniță).

Să încheiem totuși într-un ton pozitiv: în Spania, “vedeta” celor de la Barcelona, polonezul Robert Lewandowski, a fost întrebat de către un jurnalist, “de ce nu sărbătorește înscrierea golurilor alături de colegul său mai tânăr, Lamine Yamal?”. Răspunsul său a fost simpatic: “Încă nu are 18 ani….. abia în iulie o să devină major și astfel, poate o să avem posibilitatea să dansăm pe undeva”.

“Toți acei tineri triști”

Profitând în aceste zile de puțin timp liber, cu o foame de lup m-am aruncat în direcția unor cărți din biblioteca personală. Chiar îmi era dor de acest exercițiu. Am luat această carte a lui F. Scott Fitzgerald cu 9 povestiri interesante de prin anii ’20.

Analizând teme predilecte ale acelei perioade precum, destrămarea visurilor din tinerețe, vanitatea, egoismul, neastâmpărul și plictiseala, abia către finalul cărții am realizat cât de multe asemănări găsim în societatea de azi.

Lipsa timpului pe care îl avem pentru noi, goana după bani, analiza femeii ideale, lipsa încrederii, absența prietenilor, etc.

Oameni care își pierd timpul dimineața prin mijloacele de transport, către muncă și se gândesc cu vârf și îndesat, dacă să ofere locul cuiva în tramvai sau în metrou, sau să fie de neclintit, pentru că urmează o zi foarte grea la muncă și nu au nevoie de factori destabilizatori. Persoane ce, fără să clipească și fără vreo remușcare, deși sunt implicați într-o relație sau chiar logodiți, se întorc la fostele iubiri ca și cum totul ar face parte din normalitatea cotidiană.

Oameni surmenați și epuizați deși au un stil de viață sedentar și își stabilesc proiecte doar pe spinarea celuilalt. Persoane ce afișează față de ceilalți un echilibru emoțional deși sunt în pragul disperării.

Oameni ce nu oferă nimic individual ci doar își construiesc o imagine de familist și prezintă o imagine demnă de cel mai bun scenariu de marketing.

Oare să ne întoarcem în timp, chiar și cu un secol, doar ca să ne recunoaștem puțin?

Intellectual Bullies

Acum câteva săptămâni, pentru prima dată, am auzit de bullying la mine în școală. Chiar erau vreo doi părinți în cabinet discutând cu dirigintele despre comportamentul unei colege care o cam deranjează pe propria fată, elevă la o clasă de a IX-a.

Și chiar mă tot gândeam la niște articole coroborate cu o discuție interesantă auzită la radio în mașină : bullying intelectual.

Mă duceam cu gândul la unele lecții de educație antreprenorială, acolo unde discutam adeseori cu elevii despre atitudinea de superioritate a angajatorului asupra salariatului. Acesta a fost primul meu gând când am auzit acest concept.

De fapt, discuția ducea înspre bullying-ul intelectual de masă, care se extinde foarte rapid și pe care îl ignorăm de ceva vreme. În învățământ, după pandemie și cu desele schimbări ale legii educației, se dezvoltă un fenomen foarte straniu, dar acceptat de comun acord: majoritatea copiilor au un vocabular redus și nu sunt încurajați să iasă din acest cerc vicios, care ulterior devine propria lor carapace în societate, după ce termină învățământul obligatoriu.

Statistic, aproape toți tinerii reușesc să facă față cerințelor educaționale, cu condiția de a se învârti în jurul a 2000 de cuvinte. La nicio disciplină din cele 12 clase obligatorii nu ești nevoit să ieși din acele cuvinte pe care le-ai acumulat din clasele primare și până în prezent. Limbajul de specialitate devine aproape inexistent, iar câteva sinonime învățate și știute anterior te vor scoate întotdeauna din impas.

Indiferent de pretențiile unui liceu anume, orice elev reușește să promoveze doar trișând sau copiind din cele două mii de cuvinte. Argumentele sunt destul de numeroase: numărul de note impus de apariția modulelor îl face neputincios pe profesor în fața oricărei cerințe obiective referitoare la performanță; compromisul făcut tacit vizavi de evaluare prin referate, proiecte, portofolii, etc. ; absenteismul școlar ; lipsa de comunicare.

Consecințele: elevii devin obosiți în fața temele de acasă, pentru că nu cunosc și nici nu știu cum să aplice acele cuvinte noi ; lipsa corelațiilor între diverse concepte sau teme, pentru că ei se învârt în jurul acelorași cuvinte simple și rudimentare ; anxietatea și depresia generate de repetarea acelorași cuvinte, dar cu cerințe din ce în ce mai aspre.

Să citim o carte, zic, și astfel poate reușim să schimbăm ceva, măcar la nivelul vocabularului. Ulterior poate vom avea pretenții și asupra modului de gândire.

Carlito & Juanita

Fugind prin oraș ca un șobolănel, ce încearcă să își rezolve treburile cât mai repede, înainte de prânz, intru cu mașina în parcare, iar în fața mea, o fetiță de vreo cinci ani avea în ochișori o strălucire aparte, de parcă aștepta ceva cu cea mai mare bucurie posibilă…. Devenisem curios…. Din stânga mea își făcea apariția fratele ei mai mare, care cred că avea în jur de 9, poate 10 ani. L-a strâns în brațe puternic și nu dorea să îi mai dea drumul. El o sărută pe obraji și o mângâie bărbătește pe frunte. Ea aproape că avea lacrimi în ochi, dar i le-am împrumutat eu, preț de câteva secunde, adulmecând sentimentul de admirație existent între cei doi copii. Răcoarea dimineții a decis să se retragă în fața unui astfel de gest, iar soarele a ieșit dintre norii celor maturi, anunțând o liniște ce doar cei mici par să o înțeleagă.

Sper să pot învăța cât mai mult din comportamentul acestor pitici simpatici. Din punct de vedere afectiv sunt niște adevărați “dinozauri”, ce fac să părem atât de mici, iar în jurul nostru totul le aparține.

Aș lua lecții de la o astfel de “creatură”, să mă învețe – tinerețea fără bătrânețe – măcar să fiu sigur că nu pierd și acel gram de bunătate rămas în noi și pe care l-am cam rătăcit cu trecerea anilor.

I want to trust you … but I won’t

Lipsa încrederii în sine face ca tot ceea ce vibrează în jurul nostru să aibă un strop de incertitudine…. Acea picătură alimentează tot ceea ce oferim ca și suport creierului nostru.

Teama de a nu te trezi a doua zi singur, frica de a nu mai putea comunica cu cel de lângă tine, așteptarea unui impuls, toate acestea ne fac să trăim în “propriul show” inundat de imagini haotice, amintiri trunchiate, pelicule de scurt metraj.

Încrederea se construiește în fiecare minut…. să îl simți pe celălalt, să îl îmbrățișezi chiar și când oboseala te doboară, iar primul vis, primul gând, te duce cu un dor până la urlet, către imaginea celuilalt, aceasta este rețeta de succes al acelui “…but, i won’t”.

Acest refuz poate fi atât de elegant, sublim, poate un pic distant, dar în final atât de constructiv, terapeutic, și de ce nu, relaxant.

Liniștea interioară a crezului că nimic nu te vulnerabilizează și că poți privi în ochi pe celălalt cu toată dragostea și cu toată încrederea te fac “nemuritor”. Greșeala te macină pe interior. Vina se amplifică asemeni unei boli incurabile.

Chiar și acțiunile celuilalt sunt definite în oglindă, adică prin acuratețea derulării propriului film. Simplitatea exprimării unui sentiment înalță un zid față de tot ceea ar putea deveni “nociv”.

Să acționezi doar atunci când talpa ta simte în întregime firul de nisip sau iarba, nu atunci când faci pasul și ești în aer.

Bucuria de a zâmbi, simplitatea unui gest, lejeritatea de a te simți bine în pielea ta, naturalețea, originalitatea …… toate aceste elemente te fac impenetrabil.

Acel străin îmi poartă numele

Fiind înconjurat de foarte multe persoane, acum la sfârșit de an, mi-am dat seama, că timpul mă definește acum la vârsta mea, drept un străin, pe care ce-i drept, îl recunosc, că îmi poartă numele, dar parcă, nu mai sunt eu. De foarte multe ori, în diferite locuri, chiar și pentru câteva secunde, apare întrebarea “ce naiba caut eu acolo?”. Deși sunt alături de prieteni, alături de iubită, totuși, parcă singurătatea din suflet complotează, și îmi șterge urmele.

Și ca într-un cerc vicios, două suflete pierdute în trecut, se caută continuu pe un drum necunoscut.

Poetica acelor ochi sinceri cândva, acelei priviri flămânde, acum doar reclamă semantica sentimentelor șterse și rătăcite în absurdul vieții de zi cu zi.

Paharul de șampanie îmi indică faptul că urmează un drum anevoios, iar recuperarea numelui, o să aibă cu siguranță propriul foc de artificii.

Umbra străinului nu trebuie să te trimită către un ultim apus, ci dorul și dragostea față de tot ce e mai frumos în tine, trebuie să reprezinte acel resort, ce o să te țină mereu cu capul sus.

Din punct de vedere afectiv, acea luptă a motivelor o să trezească la nevoie bărbatul din tine.