I Love Ukraine

Contextul actual, dar și pandemia mă fac să fiu sensibil și să am doar gânduri bune față de prietenii mei ucraineni. Am fost un privilegiat și m-am bucurat de parteneriatul nostru cu profesorii de acolo, din Cernăuți.

Îmi aduc aminte când am fost prima dată, parcă totul era prea mult, prea mare, prea autentic pentru mine, indiferent că mă refer la măreția unei clădiri ( în special, la catedralele lor impunătoare), sau chiar la ospitalitatea oamenilor.

M-am adaptat mai repede decât aș fi crezut, iar de la an de an, parcă totul era atât de firesc și am ajuns ca de la o strângere de mână sănătoasă și oficială, să trec la o îmbrățișare din suflet, iar mai apoi la lacrimi de fericire, dar și de tristețe (prin trecerea în neființă a unor oameni ”adevărați”).

Lângă statuia lui Eminescu, într-un părculeț plin de verdeață, îmi luam micul dejun, iar câteva raze de soare mă îndemnau să nu fiu indiferent la ”curiozitatea” tinerilor liceeni, ce se grăbeau să nu piardă autobuzul. Câtă sinceritate în ochii lor, câtă atenție față de persoana iubită, câtă sete de tot ce e frumos în jurul lor…. Parcă mă ”depistau” repede și îmi zâmbeau dintr-o curtoazie transparentă față de toate valorile lor.

În fața operei, asemeni unui romantic, hrăneam porumbeii și mă uitam în jur cum arhitectura clădirilor mă fac să par atât de mic în mulțime. Străduțele mici, pavate, cu oameni care, cu cât erau mai grăbiți, cu atât îmi păreau mai simpatici, iar cu obrajii lor roșii, parcă îmi aruncau un colac de salvare.

Chiar și cu paharul de votcă în mână, trebuie să recunosc că îmi tremurau genunchii în fața frumoaselor ucrainence. La al treilea toast mi s-a făcut pielea de găină când mi-am intersectat privirea cu a unei frumoase și autentice localnice. Au ceva al lor – nu poți să reziști în fața unei priviri pătrunzătoare: vezi și bucurie și tristețe, vezi și dorință de viață, dar și resemnare, vezi și putere și vulnerabilitate. Am învățat să cuprind femeia de mijloc…..niciodată să nu te apropii de umerii unei ”rusoaice”, pentru că acolo este epicentrul, pe acei umeri se sprijină tot ce e mai ”sfânt” în cadrul familiei, acolo e întreaga feminitate și în același timp puterea de a răzbi peste tot și toate.

Lângă un pub drăguț în apropierea Universității stăteam la un pahar de vin și contemplam de unul singur prin pereții de sticlă, frumusețea unei culturi….. O chelneriță drăguță ce stâlcea engleza se apropia de mine și îmi arăta discret două degete, ceea ce însemna că aveam doar două variante: fie îmi aducea un pahar de votcă din partea casei, dar mă lăsa singur cu ale mele, fie stătea în preajma mea să îmi termin berea, dar cu condiția de a zâmbi și de a fi cel mai simpatic client. Asta mi-a plăcut mereu: știu să te înțeleagă și să te simtă…

O puștoaică (în costum național și proaspăt angajată) la o terasă îmi recomandă cu căldură să comand bere nefiltrată cu șorici de porc( în loc de alune) și nu voi regreta. Am crezut că nu aud bine….avea și un zâmbet curios. Când am cerut a doua porție de șorici, a zis ceva cu voce tare în limba rusă și clienții m-au aplaudat, în timp ce tânăra chelneriță se retrăgea discret făcând cu ochiul unui străin ca mine (tare dezorientat în acele momente).

Diminețile răcoroase și poveștile celor mai în vârstă despre bătălia de la Codrii Cosminului, suprimau orice tentativă de a mă simți obosit și epuizat. Cu căștile în urechi și cu un zâmbet ștrengăresc mă făceam pierdut printre pavatele lor pline de istorie.

Drink, read and write

Deși amândouă au cam același preț, totuși căile cunoașterii sunt atât de diferite…. Majoritatea le combină cu tact sperând să păcălească astfel întreg demersul. Nu e o idee rea având în vedere că sunt incluse în categorii diferite: un hobby și un viciu.

Cu toții folosim aceeași scuză: trebuie curaj să poți face diferența. Un cognac bun te motivează, iar respectul se amestecă bine cu puțină inteligență emoțională, între cuburile de gheață (a căror circularitate indică inițial frivolitate și compasiune, ulterior prin contopire definind rațiunea momentului).

Căutăm mai tot timpul contextul favorabil, iar momentul este amânat de prea multe ori pentru a mai avea o intensitate potrivită.

Într-un final schimbul de măști ne face să credem în ”nebunia lui Nietzsche” și căutăm cu o oarecare detașare răspunsuri ce nu se potrivesc întrebării existențiale.

Și uite așa, fără să ne dăm seama, devenim aroganți, aducem obiecții, formulăm idei ce se contrazic, iar unii care au plătit această carte cu bani munciți, cu siguranță că în volumul II al cărții vor cere, sau cel puțin vor gândi, acea ”despăgubire intelectuală”. Este exact ceea ce ne-a rugat ”modestul Schopenhauer” să nu facem, adică doar cei aleși vor concluziona că ”viața este scurtă, iar adevărul bate departe și trăiește mult”.

”Lumea este reprezentarea mea”, iar eu mă consolez cu faptul că întotdeauna primesc cognacul cadou, drept răsplată pentru eforturile mele de a mă identifica cu propria bibliotecă.

Serialul Tv: forma supremă de relaxare

Au trecut de mult vremurile în care ”fumam” tot ce prindeam în materie de show tv …. descărcam tot, absolut tot: de la prieteni, rude, recomandări de la așa ziși cinefili, etc. Nu aveam harduri externe de mari dimensiuni, dar aveam casa plină de cd-uri, dvd-uri, iar borseta cu filme era mereu la îndemână.

Apoi internetul a evoluat, iar progrămele precum DC++, Apex, părea să rezolve definitiv problema: sute și sute de hub-uri căutate atent, ce erau puse la treabă, la download până înspre dimineață, tocmai pentru ca weekendul să ne fie liniștit.

Tot studenții și cei mai tineri dădeau ora exactă în domeniu: cei din cămin erau adevărații regizori ai filmotecilor noastre. Eram la alt nivel: selectivi, prudenți, mai rafinați, chiar mai morali. ”Prison Break” (2005) a fost biblia acestui demers ….. primul sezon avea alt ”gust” la 5 dimineața… a fost micul dejun al multora în ceea ce privește cultura serialului tv.

Astfel ne-am întors în timp, iar serialele istorice au dat un verdict clar. ”Spartacus” (2010) a fost o miniserie cu impact emoțional: violență, pornografie și personaje absolut încântătoare. Doar așa ne-am putut permite mai apoi să fim înțelepți și să îi învățăm și pe alții cum să fie echilibrați în fața unui serial: ”Game of Thrones” ne-a educat timp de aproape 8 ani de zile (2011-2019). ”Vikingii” (2013) a fost un substitut destul de consistent. Pentru cei crescuți cu Harry Potter, ”Merlin” (2008) a reprezentat inițierea în seriale de acest gen.

Pandemia însă ne-a schimbat perspectiva, iar serialele au devenit din ce în ce mai diversificate, tocmai pentru că și noi, voit, am alocat mult mai mult timp acestora.

Am făcut o pauză cu ”Fabrica de bani” (2017) tocmai pentru a ne încărca bateriile: ”Peaky blinders” (2013) ne-a demonstrat că putem fi din nou ca în tinerețe (ziua și sezonul).

Chiar și azi suntem sensibili în fața temei istorice: ”Marco Polo” (2014) e o alternativă bună.

”Breaking Bad” (2008) a închis gura, de mult timp, celor care chiar nu mai credeau în ceva revoluționar.

Netflixul ne arată acum de ce e bine să mai schimbăm registrul și să nu mai fim egoiști.

Profitând de aceste zile libere mi-am reactualizat și eu lista cu seriale, încercând și gustând câte un pic din toate genurile:

Serialele care totuși m-au impresionat acum câțiva ani au fost : ”Criminal Minds” (2005-2020) ”Dexter” (2006), ”Lie to Me” (2009), ”The mentalist” (2008) toate aparținând aceluiași gen (psihologic).

Și întotdeauna voi rămâne fidel serialelor tinereții mele: ”M.A.S.H.” (1972), ”Friends” (1994-2004), ”Cheers” (1982), ”Seinfeld” (1989).

Deși …. te-am învățat perfect

Rețeta perfectă a unui weekend de toamnă: tot ce a lăsat mai frumos în cuvinte Grigore Vieru, dar și câteva amintiri superbe cu bunicul meu…..

Titlul acestei postări este unul înșelător, dar poate că exprimă cel mai bine optica unor generații.

În fața unui pahar de whisky mirosul puternic de tutun încerca să regăsească bărbăția a doi oameni ce aduceau un tribut femeii, poate în cel mai liniștit și sincer moment. Ca orice tânăr credeam că trebuie să o învăț perfect cum să mă iubească….. Înțelepciunea bunicului însă, mă făcea să pun capul în pământ: ”te-am învățat perfect” însemna tocmai opusul – să înveți să citești femeia și să fii umil – să o înveți ca pe o carte de căpătâi. Îmi repeta de fiecare dată aceeași frază: ”În fiecare dimineață să vezi lângă tine perfecțiunea… ăsta e semnul de carte…după care smerit te apuci să o citești în cele mai banale și normale momente”.

Citind câteva aforisme ale lui Grigore Vieru în volumul ”Cerul culege”, parcă îl aveam din nou în față pe cel care mi-a oferit atât de multe: ”N-am obosit niciodată mai tare ca atunci când am roșit pentru omul pe care-l iubesc”.

Bunicul a fost într-adevăr un Grigore Vieru al meu: ”…..și cel mai puternic bărbat poate fi îngenunchiat, supus în fața unei simple gropițe din obrazul femeii”.

Cât de frumos observă Grigore Vieru totul: ”Lacrima vede totul, dar nu cunoaște…….Făina care a căzut în colb devine colb și ea…….”.

Rima inimii mele să fie coroana versului tău, iar nu o muscă așezându-se pe toate cele….. de aia bunicul meu nu a fost niciodată bătrân, pentru că vorbea atât de bine cu nepotul său.

”Dorința este ca femeia frumoasă: chiar îmbătrânind, nu-și pierde farmecul”.

N-am permis de călător

Deși trăim vremuri ciudate, asta nu înseamnă că ne pierdem controlul și nu putem rămâne în continuare raționali ….. și cât de cât fideli ființei noastre. Vârsta și experiența personală ne fac să învățăm să fim mai discreți, mai sceptici chiar, dar măcar avem curajul să mai și refuzăm ceea ce nu considerăm benefic. Parcă ne îndrăgostim de noi și ne protejăm din ce în ce mai mult. Ne identificăm fragilitatea și vulnerabilitatea. Unele lucruri preferăm să le vedem de la o anumită înălțime ceea ce ne face să fim mai prudenți, mai preciși, mai indiferenți…. Devenim creatorii propriului parfum.

Orice propunere venită din senin ne face să reacționăm: ”Nu am permis de călător!” Nebuniile și valurile tinereții dau acum însă, un verdict dur: ”platfus”. Ne relaxăm acum. Nu mai pierdem nopțile cu încă un sezon al propriului serial…. Ne retragem către filmul nostru artistic preferat: ”Frumoasa și bestia”. Mergem pe vârfuri să nu deranjăm, iar singurele forme ce ne interesează sunt doar ale noastre. Devenim o umbră ce discută la ceas de seară cu călătorul de altădată.

Wisdom and love

O dimineață cam răcoroasă de august, dar descrisă superb de liniștea din jur. Cu gândurile împrăștiate, dar contemplativ, pe alocuri, chiar smerit, mă îndrept cu pași de copil către acel loc în care oferi și primești ”lumină”.

La intrare, o femeie, în jur de 70 de ani își plânge soțul și îngenunchează în fața mormântului….. Puțin peste șase luni de când își duce traiul singură….. Părea sleită de puteri, dar atât de sinceră, atât de ”curată”…..

La plecare, cu aceeași meticulozitate, aranja totul perfect, fiecare obiect să fie exact în locul în care trebuia să fie, încât, parcă nici eu nu mai îmi găseam locul….. În spatele meu, aud un oftat scurt ce a părut o veșnicie pentru mine….. Am simțit pe loc, o greutate ce apăsa pe umerii mei….acești oameni în vârstă nu merită acest destin…doar am clipit și parcă totul se prăbușea în fața mea….aș fi făcut orice, doar să-i pot oferi acelui om puțin din speranța, motivația, sau chiar naivitatea mea….. Le-aș fi dat la schimb cu ochii închiși pentru un gram din înțelepciunea și iubirea reunite în acea ființă….

Asta înseamnă să vezi cu ochiul liber cum un om este deasupra tuturor prin intermediul credinței….. Acea femeie, prin iubire se simțea vinovată doar față de Dumnezeu.

În drumul meu către mașină mi-am adus aminte de ceea ce citisem la Soren Kierkegaard: ”Dacă omul suferă întotdeauna vinovat față de Dumnezeu, el e asigurat în orice clipă, indiferent ce s-ar întâmpla…”.

P.S.: Bineînțeles că…. ajuns acasă, am luat cu sete cartea lui Kierkegaard în mână și mi-am dat seama că trebuie să mai aprofundez, să mai citesc…..

Cicatricea de bronz

Deși trăim într-un orășel mic, totuși problemele zilnice și nevoia de a realiza cât mai multe într-un timp comprimat deja ne obligă să nu mai fim atenți la ceea ce în jurul nostru. Uneori și temperaturile destul de ridicate ne forțează să evităm promenadele. Și să nu uităm și de comoditatea cu care ne identificăm de ceva timp…

Dimineața însă, parcă se vede totul altfel: lumea e plecată în concediu și orașul parcă îți aparține, mirosul cafelei, porumbeii existenți pe pietonal, clădirile vechi ce se-apleacă cu respect, vegetația ce devine instant complicele tău împotriva poluării, etc.

Cu toate acestea, în jurul meu, parcă oamenii acceptă prea ușor realitatea și i se supun voit. Chiar atât de nebuni să fim? Când eram mic și ieșeam seara în cartier, uneori se întâmpla să supărăm fetele și vreo două zile ne țineau pe toți la respect, sfidând întreg universul. În final … răbufneam: ”gata….băieții cu băieții și fetele cu fetele!!!”. Stăteam la scara blocului și fumam și căutam defecte fetelor….. Așa m-am simțit eu azi și mă întrebam curios: ”pe ăștia…..cine i-a mai supărat acum???”

Între două rele, te întrebi care e răul cel mai mic: ”Un cuplu se certa chiar de dimineață, profitând că cel mic adormise în căruț (asta ca să fie ulterior imparțial)”, și mi-am zis că prefer, totuși acea imagine, ”pentru că și dezastrul se împarte în doi”.

Poate ….. chiar credem că eram buni la matematică în tinerețe: ”nu mai e vreme de plus, doar în minus trăiesc și socot unii” (minus-plus, minus doi, minus plural).

Vorba poetului: ”în toate-i un preț, în toate-i un rost…..”. Câteva raze de soare m-au făcut să sper, că totuși, ”arogantele singurătăți” nu se plimbă ambulant în plină zi. Nu ar trebui să ne îndepărtăm atât de mult de noi, pentru că folosim același traseu… într-adevăr, în vremuri normale, praful de la marginea drumului definea atât de bine pluralul. Astăzi însă, e mai mare trotuarul decât partea carosabilă…. 😦

Orășelul acesta cochet își ascunde discret dramele și chiar propune să investim mai mult în noi: avem tradiții, o genă culturală, voință. Poate să fim un pic mai deschiși în fața noului și un gram de curaj.

P.S. : sursa mea de inspirație, ca de obicei iPod-ul cu ”Mihai Napu – Să împărțim tot ce a fost”.