Lipsa încrederii în sine face ca tot ceea ce vibrează în jurul nostru să aibă un strop de incertitudine…. Acea picătură alimentează tot ceea ce oferim ca și suport creierului nostru.
Teama de a nu trezi a doua zi singur, frica de a nu mai putea comunica cu cel de lângă tine, așteptarea unui impuls, toate acestea ne fac să trăim în propriul show inundat de imagini haotice, amintiri trunchiate, pelicule de scurt metraj.
Încrederea se construiește ….. în fiecare minut…. să îl simți pe celălalt, să îl îmbrățișezi chiar și când oboseala te doboară, iar primul vis, primul gând, te duce cu un dor până la urlet, către imaginea celuilalt, aceasta este rețeta de succes al acelui “…but, i won’t”.
Acest refuz poate fi atât de elegant, sublim, poate un pic distant chiar, dar în final constructiv, terapeutic, și de ce nu, relaxant.
Liniștea interioară a crezului că nimic nu te vulnerabilizează și că poți privi în ochi pe celălalt cu toată dragostea și cu toată încrederea te face “nemuritor”. Greșeala te macină pe interior. Vina se amplifică asemeni unei boli incurabile.
Chiar și acțiunile celuilalt sunt definite în oglindă, adică prin acuratețea derulării propriului film. Simplitatea exprimării unui sentiment înalță un zid față de tot ceea ar putea deveni “nociv”.
Să acționezi doar atunci când talpa ta simte în întregime firul de nisip sau iarba, nu atunci când faci pasul și ești în aer.
Bucuria de a zâmbi, simplitatea unui gest, lejeritatea de a te simți bine în pielea ta, toate aceste elemente te fac impenetrabil.
alexciotir.wordpress.com 