Însemnări din subterană

Deși sunt un mare fan F.M.Dostoievski, totuși această lucrare mi-a dat mari bătăi de cap… Nu e tocmai potrivită unei deconectări rapide, dar cu răbdare s-a dovedit a fi mai prețioasă decât mă așteptam.

Am rămas plăcut impresionat și am descoperit în această cărticică o sumedenie de idei haotic dispuse, dar consistente pentru cititorul de rând:

• când ne este bine vrem să fim independenți, iar când ne este greu vrem ca toată lumea să fie alături de noi.
• un om cultivat și de treabă o să fie întotdeauna exigent cu sine, dar față de ceilalți o să coboare mereu privirea în pământ.
• până și cel mai mare hoț este neobișnuit de sincer în sufletul său.
• doar în vis evadăm în ”frumos și sublim”.
• dragostea e o taină dumnezeiască și trebuie ferită de toți ochii străini, orice s-ar întâmpla între cei doi. Ei singuri își sunt judecători.
• cultura, educația se rezumă la a avea din când în când o idilă cu mintea ta, în mintea ta.
• prin iubire, de fapt…..se caută și o dominare morală.
• omului îi place să-și cântărească numai amărăciunea, iar fericirea nu și-o cântărește.
• prea ne conducem și prea mult auzim în jurul nostru ”doi ori doi fac patru”. După ”doi ori doi”, firește, nu-ți mai rămâne nimic, nici de făcut, nici de aflat. Nu va mai fi posibil decât să-ți blochezi cele cinci simțuri și să te cufunzi în contemplație.
• suferința este singurul mobil al conștiinței noastre.
• regretăm că suntem sinceri cu alții, fără însă a face eforturi de a fi sinceri cu noi.
• nu te uiți la nimeni din pricina hainelor, feței, moralității, dar te miri de ce te privesc toți ca un ciudat.

Pandemie

Mi-am impus ca în această perioadă să evit știrile, comentariile și dezvăluirile referitoare la acest virus. Poate fi considerată și aceasta o metodă de protecție.

Căutând zilele acestea o carte prin biblioteca personală, descoper o lucrare a lui John Withington, scrisă acum vreo 10 ani, ”Cele mai mari dezastre din istoria omenirii”.  A fost de fapt motivul postării mele de azi.

Oricine se gândește la cuvântul epidemie, cred că vizează un singur termen: ciuma. Într-adevăr își găsește ușor un loc în topul celor mai mari dezastre ale omenirii. De aceea, în capitolul 8 al cărții britanicului nostru, numit ”alte epidemii”, găsim cam tot ce vrem să știm despre astfel de stări generale, cam de prin secolul XVI și până în zilele noastre. Acele cifre, parcă, au rolul de a accentua și mai mult termenul de ”pandemie”:

1. În prim plan spaniolii, pe la 1520, cu una dintre bolile cele mai ușor de transmis: Variola. Apoi rujeola și oreionul au făcut victime timp de vreo 100 de ani. Peste 45 de milioane au murit între cele două Americi, adică 90% din populația băștinașă.
2. Păduchii în perioadele de razboi: Tifosul. Secolul XVIII, Anglia: aproape 30% din cei aflați în închisori au murit, iar apoi în primul război mondial s-a extins foarte mult. Numai în Rusia, la sfârșitul anului 1920, muriseră peste 3 milioane. Până și naziștii au zis să creeze condiții propice, în lagărele de concentrare, acestei boli necruțătoare.
3. Holera: candidate –  Anglia; Spania, Rusia, Egipt, India. În mai puțin de 24 de ore se putea muri din așa ceva. Prima epidemie: India – sec IV. ; A doua: Rusia – 1830; A treia: Anglia – 1848; A patra: India – 1852; A cincea: Spania- 1881; A șasea: Rusia – 1899 până în 1923; A șaptea epidemie: peste 120 de țări – din 1961 și până în 2005.
4. Boala somnului, secolul XIX. Proveniența: Africa – musca țețe. În unele zone muriseră și 70% dintre băștinași. Chiar și în ziua de azi, anual mor peste 65.000 de oameni din cauza acestei boli.
5. Malaria: 1923 – Rusia ( peste 18 milioane s-au îmbolnăvit); India ( peste 75 de milioane de bolnavi).
6. Clasica gripă – secolul XV, în Anglia a apărut și se mai numea ”boala transpirației”. Până în secolul XVI fuseseră deja vreo 6 epidemii. În 1918, aproape 8 milioane de spanioli au avut ”febra de 3 zile”. După cum se observă și în această fotografie, masca era obligatorie, în magazine, instituții, chiar și în tramvai. Vatmanul îi explica domnului că nu i se permite accesul în mijlocul de transport fără mască. Doar 10 purtători ai gripei puteau îmbolnăvi cel puțin 1 milion de oameni. Se ajunsese la un blocaj al întregii comunități. Foarte mulți doctori s-au îmbolnăvit și asta a creat panică și mai mare. Cei de la salubritate, de exemplu, au refuzat să mai vină la muncă. Astfel, orașe întregi arătau sinistru: munți de gunoaie, străzi goale, instituții părăsite, etc. Cel puțin 75 de milioane de oameni au murit. Au mai urmat : gripa asiatică – 1957 ( peste 4 milioane de morți); gripa lui Mao – 1968 (50.000).

Pamuk fan

Cu siguranță, în această perioadă, marea majoritate aleg ca și activități principale ale autoizolării la domiciliu, fie filmul, fie cartea.

Deși nu sunt mândtu de mine trebuie să recunosc că în ceea ce privește filmul am ales calea mai puțin inteligentă și mai mult comercială, adică netflix sau hbogo. Sper să mă reîntorc la acele ecranizări superbe ce merită din plin tot timpul din lume.

Cealaltă variantă însă, adică cititul, a fost utilizată din plin de către subsemnatul. Între diversele lecturi ale acestei perioade, inevitabil am ales să mă întorc la Orhan Pamuk.

Când toată lumea alegea ”Mă numesc Roșu”(cu care a câștigat și premiul Nobel, în 2006 dacă nu mă înșel) sau poate în cel mai rău caz ”Zăpada”, eu am ales să mă retrag în ”Muzeul Inocenței”. Un roman de dragoste extraordinar, în care personajul principal Kemal face o obsesie pentru o tânără de 17 ani. O carte ce avea să urce rapid în topul preferințelor mele.

Apoi am savurat cu plăcere ”Femeia cu părul roșu”. Ceva mai relaxant din toate punctele de vedere. Mă cam enervase latura asta tradițională a lui Pamuk, cu detalii istorice, culturale, chiar politice. Poate de asta și evitasem acele cărți ale sale de care aminteam mai sus. Acum însă, era pusă în valoare latura sexuală a adolescentului turc.

Însă, când m-am apucat de ”Cevdet Bey și fiii săi” a cam trebuit să am lângă mine și paharul de whiskey. Știam acele străzi din Istanbul pe de rost. Chiar și în oraș când ieșeam preferam un restaurant cu mâncare turcească. Parcă aș fi dat berea noastră cea de toate zilele pe un ceai turcesc meditativ, la restaurantul din apropierea locuinței mele, acolo unde stăteam lângă șemineu și ascultam povești despre ce înseamnă să fii suporter al echipei Beșiktaș.

Din nou un galop de sănătate cu ”Casa tăcerii”. Am citit foarte repede această carte. Aici se dezvoltă conceptul de familie. Din nou tradiții, obiceiuri, culturi: toate expuse prin ochii unei bătrâne. Era altceva, dincolo de istorie și potică. Era, poate cea mai ”domestică” lucrare a autorului.

Am acceptat apoi un exercițiu de imaginație cu ”Fortăreața albă”. O carte despre care nu pot povesti prea multe. Autorul preferă să ducă cititorul într-o lumea ciudată, în care dialogul dintre Sultan și Hogea devine o bună radiografie a naturii umane. Pe alocuri destul de obositoare, dar reușește într-un timp record (211 pagini) și cu resurse puține să te trimită pe un tărâm pe cât de straniu, pe atât de atrăgător.

Azi dimineață am reușit și am terminat și ”O ciudățenie a minții mele”. O lucrare extraordinară în care am înțeles în sfârșit și latura istorică și cea politică. Am spart gheața cu acest roman și mă înclin în fața acestui scriitor. Am avut același sentiment ca și în ”Muzeul Inocenței”. Îmi părea rău că mă despart de personaje (astfel de romane au între 600 și 800 de pagini). Personajul Mevlut cu toate defectele sale este totuși, un factor motivațional, chiar și pentru cititorul neavizat.

Nu îmi rămâne decât să mă resemnez în fața următoarei lucrări ”Cartea neagră” și să sper că e la fel de reușită ca și celelalte. Cu experiența acumulată și cu imaginea unui Istanbul modern mă retrag între cele 500 de pagini, asemeni celui ce se regăsește pe sine la rugăciunea de vineri seara într-una dintre moschei.

Cultura rurală

Acum vreo câteva săptămâni un coleg preot de la Seminarul Teologic îmi recomanda lucrarea lui Octavian Paler ”Autoportret într-o oglindă spartă”. Cu prima ocazie mi-am și cumparat această carte. Aproape de jumătatea cărții găsesc câteva paragrafe referitoare la cultura birtului în mediul rural și forma sa autentică de manifestare. Astfel mi-am adus aminte de momentele în care ieșeam cu bunicul meu în sat duminica. Am combinat amintirile mele cu cartea citită și au ieșit la suprafață câteva reguli.

Tradiția și cultura în mediul rural impuneau anumite reguli acestui act:

1. Doar după lăsatul întunericului, cînd veneau osteniți de la munca, sătenii intrau pentru aproximativ o oră, o oră și jumătate în crâșmă.
2. Pănă și copiii compătimeau și batjocoreau pe cei care intrau pe timp de zi în birt. Erau de obicei acei oameni fără căpătâi; cei ce nu aveau dor de muncă; lenea era sancționată de oricine, oricum, oricui.
3. Era un semn de bărbăție ca mirosul muncii să fie combinat cu iz de tutun și rachiu.
4. Acolo se spuneau cele mai frumoase pilde și povești. De obicei duminica după slujbă era momentul în care și cei mai curajoși se destăinuiau comunității.
5. Cei mai muncitori și destoinici stăteau în centru, iar în funcție de capacitatea fiecăruia, cât de gospodar era în sat, se tot îndepărtau până la mesele mărginașe, adică ”paria” comunității ( cei lipsiți de orice drepturi ).
6. Era obligatoriu ca cei mai înțelepți să facă cinste prima dată când se așezau, precum și la plecare.
7. Când se făceau vreo două ore de stat la pahar, muierile trimiteau copiii sau nepoții pentru a ajuta capul familiei să nu se facă de râs și să vină cât mai urgent acasă până nu se răcea mâncarea, iar bărbații la vederea celor mici luau o ultimă carafă de rachiu și sub aburii alcoolului îi elogiau pe aceștia afirmând că vor deveni oameni mari, cu carte, cu școală. Erau singurele momente când cei mari aveau timp să se mândrească cu cei mici.
8. Pe drum cei mici aveau parte de cele mai bune lecții de viață, cele mai alese sfaturi, iar cu puțin noroc primeau și bani pentru că au fost niște ascultători ”rafinați”.
9. Imediat ce ajungeau acasă se inversau rolurile, bărbații fiind ascultătorii. Așa numita ”ocară” era sarea și piperul întregului ritual. De obicei era un monolog echilibrat din toate punctele de vedere: ceea ce nu s-a făcut în timpul zilei, apoi ceea ce urmează a se realiza până la sfârșitul săptămânii, iar în final celebra comparație cu cineva care a fost harnic în timp ce ”alții” stau la cârciumă. Prima parte, adică introducerea era ca o ședință de grup, ca un consiliu de administrație, în care fiecare membru își dădea cu părerea, iar cei mici aveau și ei voie să participe. Apoi, se tot făcea câte unul nevăzut pînă când în final rămâneau doar cei doi, stâlpii familiei.
10. A doua zi, cu siguranță, nu se povestea ceea ce s-a întâmplat la bodegă. Eventual peste ani și ani acestea aveau să capete un sens și să devină simbolul tradiției și culturii rurale. Era o formă de respect față de prietenii cu care ai avut atâtea amintiri plăcute.

Niciodată nu se exagera; nimeni nu rămânea dator nimănui; nu se foloseau cuvinte sau expresii categorice, care să nu lase loc de împăcare; o țigară oferită sau o carafă de rachiu erau singurele elemente ce aplanau instant orice ar fi mocnit în sufletul unuia sau a altuia. Era un loc în care femeia nu avea ce căuta – atât de josnic pentru ea, dar atât de normal și de impunător pentru el (era ca un soclu pe care se urcau și savurau preț de câteva zeci de minute întreg ritualul)

Acum însă, cârciuma nu mai reprezintă o instituție, iar în locul ei a apărut acel bar plin de inculți, jocuri de noroc, pornografie, decadență. O înțeleg pe bunica, atunci când într-un mod ironic mă anunța cu tristețe că în sat a murit ”campionul”. Actul de vitejie se măsoară în cantitatea de alcool consumată, iar unii iau și ultimele decizii în acest sens.

Din dragoste

Oameni Sărmani

Sărbători…..aglomerație…..și multă umblătură. Ziua parcă e mai scurtă, iar noi uităm intenționat că e săptămâna mare…….claxonăm, înjurăm, ne consumăm și chiar ne grăbim să ne facem de râs.

Din adolescență încă…….mă cert cu Dumnezeu doar pentru dragostea mea nebună: fie ca e EA ca persoană, fie că e EA ca și obiect ( cartea, chitara, etc.)

Chiar azi mă uitam în jurul meu și primul gând a fost către Dostoievski: ”Oameni sărmani”. Dincolo de faptul că e cunoscut și ca ”primul roman social” din literatura rusă; o satiră a epocii, a moravurilor, această cărticică de 200 de pagini a descris perfect multe din personajele ce mi-au trecut prin fața ochilor în această săptămână ”altfel”.

Pentru mine funcționarul public Makar Devușkin devine cel mai aspru și discret critic al societății de ieri și de azi.

Prin câteva zeci de scrisori trimise verișoarei sale scoate la iveală cele mai simpatice caracteristici ale omului sărman:

1. Omul sărman doarme mult……aproape că mai tot timpul doarme pe el sau în cel mai bun caz vegetează – ochii umflați de somn; morocănos; merge ca un somnambul pe stradă; îngrijorat de câte calcule și-a făcut de acasă, etc.
2. Îngrijorat de soarta semenului. Neavând grijă de el….întotdeauna se vede prin celălalt….de parcă ar experimenta posibilitățile societății pe cel de lângă el.
3. Omul sărman are propriul croitor: neavând bani de haine noi…..e bine să fie pregătit și să aibă cine să coase un nasture la nevoie, chiar și pe datorie (”pe caiet”).
4. Citește mult: broșuri, ziare vechi, cartea vecinului, tot ceea ce cândva era important, iar acum e gratis……pentru ca mai apoi să speculeze tocmai pe baza acelor informații……majoritatea crezând pe cuvânt ceea ce e trunchiat, scos din context,etc.
5. Când trebuie, când e nevoie……face cadouri ieftine pentru a ieși din umbră, iar mai apoi caută scuze și chiar ”scoate ochii” celuilalt pentru a-l face vulnerabil. Uneori e cu bătaie lungă: așa se face strategia unui viitor împrumut financiar.
6. Vizitează doar pe cei care au resurse mai multe și mai mari: o vorbă bună; preferă o singură masă gătită, decât trei mese reci pe zi, un lichid natural decat apa de la robinet, etc.
7. Admiră și se raportează doar la cei mai amărâți decât ei înșiși: ei chiar reprezintă un resort al existenței amărâtului………fără aceștia el ar intra în panică, s-ar simți singur, neînțeles, etc.
8. Se presupune că este alături de celălalt la necaz, doar cu câteva vorbe duioase, pentru ca mai apoi să scapi cu greu de el, dacă nu și-a primit încă recompensa.
9. Tot timpul își fac planuri pe care le prezintă celorlalți: pentru a avea un moral ridicat, dar și pentru a da impresia că sunt activi.
10. Chiar și fantezia sexuală e privită cu reținere: celălalt trebuie să o vadă ca un favor, ca un act de noblețe, ca un moment al înțelegerii supreme, ca un liant ( nu prea merge dragoste pe stomacul gol).

Something Sweet

Întotdeauna în preajma sărbătorilor, în mod special de Crăciun, îmi aduc aminte de tradiția bunicului meu. Fiind doar un copil, îmi doream în vacanța de iarnă … multe, multe dulciuri. Bunicul meu mă servea cu halva. Îi plăcea și lui foarte mult. Fiind foarte dulce mâncam des, dar în cantități mici. O ținea ca și cum o proteja de ceva sau cineva 🙂 . Astfel, eu nici nu îndrăzneam să mă apropii de ea. O vedeam ca pe ceva dulce și sfânt. Era ritualul nostru, iar eu îl respectam cu smerenie. Așteptam să ia bunicul prima bucățică și eram foarte atent la reacția sa. Mi se părea că trebuie să respect și să savurez acea bucățică. Alta nu mai primeam o bună bucată de timp, iar faptul că era atât de dulce….îmi activa imaginația. Închideam ochii și mă gândeam la tot ceea ce era mai frumos la vârsta mea. Eram atât de bucuros în acea clipă, încât mă duceam în fața bunicii mele, îi priveam chipul cald și zâmbeam, făcându-i semn că nu pot vorbi atunci cu ea 🙂

Și acum de Sărbători îmi iau doar o bucățică mică de halva și închid ochii……….