”Una mujer que esta loca”

Muzică – Film – Carte : Javier Limón – Cuatro Coplas de Luna (2018) – coloana sonora a filmului ”Todos lo saben” , adică pelicula cu Javier Bardem și Penelope Cruz – ”Everybody knows”, dar și Mario Vargas Llosa – ”The Bad girl”(2006) o combinație perfectă a unui sfârșit de săptămână, ce recunoaște, prin câțiva stropi de ploaie, acel sentiment al primăverii, imperceptibil majorității, dar atât de curat și valoros.

Astfel, toate detaliile ignorate, chiar date uitării în timpul săptămânii, revin toate într-un sentiment unic. Evadează din tumultul cotidian și preț de câteva ore fii bărbat…… lasă imperfecțiunea momentului să rămână autentică: cearșafurile vraiște; micul dejun prin toată camera; ziarul pe care nici nu l-ai terminat de citit, dar ce încă poartă urmele tălpilor voastre, măsurate cu o precizie matematică de câteva raze de soare, ca un semn al complicității acestui sentiment de weekend; pijamalele ca haine de sărbătoare sau chiar un tricou banal ce completează atât de bine acest puzzle.

Dezmorțirea, înviorarea, trezirea sentimentului, are ceva aparte: un rol atât de natural, original, încât nu îți vine a crede; un personaj atât de sublim, subtil, încât ochii tăi se îmbată de plăcere. Câteva minute în care tot ceea ce e în fața e atât de simplu, dar atât de necesar și complex existenței tale. ”Alintul”, ”maimuțăreala”, mimica, gestul brutal, ”schimonoseala”, grimasa, ”dezgolirea sentimentului”, ”aroma persoanei iubite”, ”jocul ei”, etc. Indiferent ce nume dăm acestui moment, el devine perfect. Fiecare, cu siguranță, măcar o dată a zis: ”femeia asta ….. e nebună!!!”, dar, e cel mai potrivit compliment făcut celei care a sacrificat o frântură din frumusețea vieții, doar pentru tine.

Old school

Sfârșit de martie 2021 : Imaginea (unei cancelarii dintr-un liceu) – oarecum tristă, lipsită de orice speranță, poate și prin schimbarea regulilor din mers, dar … chiar și așa, tot anemică. Fiecare diriginte al clasei a XII -a primește lista cu elevii promovați în urma simulării bacalaureatului. Dezamăgire mare: cea mai bună clasă din cele șapte existente are un procent de promovabilitate, puțin peste 40%, iar în cel mai slab colectiv, abia dacă au promovat 4-5 elevi. Restul profesorilor sunt și mai posomorâți, pentru că e început de săptămână și de obicei își prezentau oful: elevii nu dau cameră, refuză, sfidează, nu comunică, nu înțeleg ce se-ntâmplă, etc., dar astăzi prioritatea este alta, deși situația e una la fel de nefericită, ce parcă le taie elanul, ce parcă le anihilează întreg demersul săptămânilor trecute. Urmează însă, o lună de vacanță ce va șterge cu buretele și bunele și relele.

Primăvara anului 1986 : pauza mare în cancelaria liceului: fără filtru sau espressor de cafea, fără pizza, etc., dar cu alt scenariu (profesori care în recreația mare joacă o partidă scurtă de șah sau își pun câteva întrebări de cultură generală; un rebus; cuvinte încrucișate; epigrame; câteva bancuri (fie politice sau de ce nu, chiar la adresa învățământului); dascăli tineri care cer un sfat din partea profesorilor cu experiență: ironia, subtilitatea, sarcasmul, toate mergeau atât de bine împreună, această omogenitate cu un farmec aparte, dar de o naturalețe ieșită din comun, o substituibilitate uluitor de necesară).
P.S. 1 : Povestea de acum 35 de ani reconstruită de către un fost profesor de socio-umane, care pe atunci avea aceeași vârstă pe care o am eu acum, tot la catedra de științe sociale.
P.S. 2 : în 1986 aveam primele curiozități, iar ele se îndreptau către ceea ce peste vreo doi ani aveau să însemne viața de elev, iar acum sunt un profesor care are ultimele gânduri ………

Cutiuța cu amintiri

De obicei, atunci când am câte o săptămână aglomerată, tot ce am nevoie este iPod-ul și astfel umblu cu ”nesimțire” la cutiuța cu amintiri. În general, lumea când aude de întoarcerea în timp, se gândește doar la acele ”bucăți” sau frânturi extraordinare tinereții de altădată. Eu însă, chiar vreau să îmi pun memoria la treabă. Cu cât refresh-ul este mai autentic, cu atât mă simt mai uman. O fâșie, un grăunte, un fir de nisip, rațional și eficient, asemeni unui pansament, așa trebuie acționat în acest demers, cu siguranță, contestat de cei mai tineri.

Nu prea sunt genul comercial, dar fără să-mi dau seama, iPod-ul m-a trimis într-o lume de care uitasem: genuri muzicale atât de bine organizate în biblioteca instrumentului digital, încât totul a fost cuprins într-un ”sezon” excepțional. Un Netflix personal, din care nici nu știam ce să aleg mai întâi.

E indicat să te lași purtat de val, fără a fi pretențios: orice scenă e naturală, scoasă de la naftalină, nimic nu e tăiat din regie, unele imagini sunt chiar haioase, sentimente ciudate la mijloc, iar naivitatea clipei face toți banii. Moneda virtuală introdusă în această cutiuță cu amintiri e asemeni acelui bănuț norocos uitat printr-un buzunar al propriei memorii.

Fără a exagera și a confunda cele două planuri, din când în când, dacă e văzut doar ca un exercițiu de memorie, e binevenit acest ”medicament”. În condițiile date, când comunicarea are de suferit, poate fi ușor riscant să ai propriul videoproiector, dar ca și un ceai fierbinte dimineața …… te poate face să conștientizezi că ai în față o zi plină și sunt atât de multe de făcut (și nu invers, cum se întâmplă în majoritatea cazurilor).

National Geographic

Acum aproape un an de zile ….. auzeam în jurul meu, de la oameni cu experiență, aceeași idee: ”investește în tine; lumea o să se schimbe radical”. Am tăcut, dar în sinea mea, chiar aveam sentimentul că se exagerează. Erau replici ce le auzeam din ce în ce mai des și astfel dădeau și mai mult impresia de ”old school”. Însă, s-au adeverit, iar eu, deși sceptic la început, am urmat acele sfaturi (impulsionat și în același timp, parcă trezit brusc la realitate).

A fost un moment în care am decis să îmi fac cât mai multe abonamente la reviste și să mă informez, să îmi gestionez cât mai eficient timpul (măsurat prin restricțiile impuse).

Pentru prima dată de la apariția sa, cei de la National Geographic au ales o ediție specială: ”anul 2020 în imagini”. 

Au selectat din miile de poze, doar 100 cele mai reprezentative, precum este cea de pe copertă.

Cutremurător acest calendar: fiecare lună a anului ce a trecut, are rădăcini ascunse, în fiecare colțisor al lumii.

Aproape că te lasă fără cuvinte, iar imaginile sunt atât de dure, încât am decis ca totul să fie în alb și negru în această postare. Culorile, frazele, foșnetul paginilor nu pot descrie ceea ce se întâmplă la nivelul emoțiilor.

Parcă toată lumea a semnat în condica acestui an. Cu toții ne-am expus și am făcut eforturi, doar că pentru unii dintre noi au fost și ultimele apariții pe această scenă.

Eurosport player

Ca un mare pasionat de sport, care mai și practică din când în când, profit de ultimele zile de concediu pentru a mai urmări ce se mai întâmplă în această lume atât de limitată în această perioadă. Deși sunt microbist, trebuie să recunosc că, începusem și eu să mă satur de atâta fusbalitate la TV. Apoi a venit o perioadă în care cei de la Eurosport România au dat publicului ceea ce căuta, adică bătaie și scandal, și fără să ne dăm seama, weekendurile pline de formula 1, handbal, gimnastică, au fost înlocuite cu lupte de MMA pentru avansați și wrestling pentru începători.

Eu ….. mă consolam totuși, cu ciclismul și tenisul, dar în final, după ce am schimbat două firme de cablu TV, am realizat că e mai bine să mă abonez la Eurosport player, Netflix, HBO go, etc. și astfel să îmi aleg singur ce vreau să vizionez. Timpul pare și așa destul de zgârcit cu noi, dar măcar ne forțează să ne organizăm și să ne comprimăm cât mai eficient cu putință.

Și uite că s-a meritat : mi-am ales să văd pe aplicație ….. campionatele europene de șah. Am fost cam sceptic în privința răbdării mele, dar pur și simplu am fost captivat. Analize, strategii propuse, șanse de câștig prin mutări rapide, cel puțin doi specialiști în studiou care te ajută să înțelegi absolut orice: totul în timp real, după cum se observă și în screenshot-ul postat. Mă declar un fan al transmisiilor de acest gen și voi promova întotdeauna acest sport al minții.

Îmblânzitorul de vânt

Este povestea unui băiat de 13 ani din Malawi, care, deși este exmatriculat de la școală din lipsa banilor de taxă, citește pe furiș câteva cărți aflate la biblioteca satului și construiește o turbină eoliană cu care salvează mai apoi comunitatea de la foamete. Cu ajutorul unui dinam și distrugând bicicleta tatălui (singurul obiect de valoare al familiei), acel copil rezolvă cea mai arzătoare nevoie a localnicilor, seceta ce i-a adus în pragul disperării. O producție din 2019, pe care am tot amânat să o văd, dar nici că se putea un moment mai bun acum, făcând astfel legătura și cu creativitatea micilor noștri antreprenori. Cu siguranță o să vă îndrăgostiți de William Kamkwamba, personajul principal, care găsește această oportunitate, efectiv din nimic. Un film emoționant pe care îl recomand și pe care îl găsiți pe Netflix. O peliculă de aproape două ore, care cu siguranță o să vă placă, și de ce nu, să vă pună un pic pe gânduri.

Chiar înainte de sărbători am participat cu elevii mei la un concurs de educație antreprenorială. Copiii au muncit mult și au fost răsplătiți: locul 3 din 38 de echipe, la prima lor participare. Cu toate acestea, am observat aceleași clișee, iar Europa în general își îndreaptă spiritul antreprenorial către aceleași activități: realizarea unor aplicații care să-ți faciliteze direct de pe telefon anumite operații sau tranzacții zilnice; comercializarea produselor direct din curtea bunicii, comenzile online, etc. Nu degeaba ne aflăm încă, pe poziția 42 în lume la dezvoltarea antreprenoriatului. Pe primul loc, de ceva timp încoace, se află S.U.A., iar țările africane, cum era de așteptat, se află în coada clasamentului. Cu toate acestea, multe concursuri internaționale au fost câștigate de idei ale unor copii din țările lumii a treia. În încercarea de a-mi motiva juniorii, am preferat să vin cu cazuri concrete ale unor tineri, din Bangladesh sau Mali, care au venit cu idei practice pentru comunitatea lor, acolo unde lipsa resurselor justifică proiectele educaționale și antreprenoriale. Această ecranizare, având la bază evenimente reale, parcă vine, ca o recompensă a muncii depuse alături de elevii mei.

În orașul trist

Început de an (2021) și lumea parcă, mai întâi de toate, dorește să se dezmorțească din această stare fără de stare (impusă de autorități). Cu greu ne mai suportăm unii pe alții, încorsetați și ”flămânzi”, dar cu gânduri bune la acest ”restart” dat de sărbători.

Se întunecă devreme și prima pagină din cele 365 se lasă răsfoită deja. Nu încape îndoială, vrem să dăm tot ce avem mai bun în noi în acest an. Cu toții ne dorim să ieșim din cochilie și să respirăm aer curat.

Acum câteva luni, primăria printr-un contract mai mult electoral a schimbat fața orașului, prin înlocuirea tramvaielor cu autobuze. Mijoacele de transport în comun, trebuie să recunosc, sunt mult mai eficiente: silențioase, rapide, program prelungit, etc. Elementul de noutate: acoperirea nevoilor celor în vârstă în mod special, adică mai multe stații, distanțe mai mici între ele și astfel un randament crescut. Una dintre ele se află chiar în fața scării mele de bloc. Nu e ceva rău, ci dimpotrivă ….. dar, astfel am ocazia să văd, ascuns după o cană de ciocolată caldă, cum se pune în mișcare comunitatea, în primele ore ale dimineții.

Mi-e greu să văd, la început de 2021, aceleași imagini (cu rădăcini de dinainte de 1989): oameni trecuți de vârsta a doua, care în primele ore ale zilei, se înghesuie în autobuz, cu sacoșa prinsă de mână și se îndreaptă, făcând în același timp bugetul zilei (buzunarele pline de mărunțiș și zgomotul produs de monede ce îi cam dau de gol), către piață sau, de cele mai multe ori, către farmacie.

Sunt cam aceeași oameni, zi de zi, dar care prin atitudine și chiar, prin traseul lor zilnic, emană o energie negativă: îmbrăcați în hainele lor cenușii, fețele obosite, îngândurați, cu o privire rătăcită, suspicioși din fire, fricoși pe alocuri.

Aș da orice (nu ca să nu îi mai văd pe acei nefericiți) ….. ca să îi observ, de la o zi la alta, mai încrezători, mai plini de viață și poate mai colorați, chiar și vestimentar.

Pentru mulți această pandemie le-a cam schimbat planurile: o parte au devenit șomeri la o vârstă ce nu prea te iartă; din ce mai aflu de la elevii mei, au fost nevoiți să se mute cu tot cu probleme în mediul rural; siguranța zilei de mâine a devenit un element nu tocmai confortabil.

Sperăm ca în viitor să nu se stingă luminile chiar de tot în acest oraș, care fără să-și dea seama, a devenit mai trist și mai apăsat de genul ăsta de probleme.