Maladia Limbajului la Nietzsche

Întotdeauna ne-am întrebat care sunt avantajele şi dejavantajele pe care le aduce limbajul.Deşi le-am pus în balanţă să vedem cât e de superficial limbajul, concluzia a fost totuşi una formulată într-un sens unitar, de parcă “pierderile” ar fi foarte mici.

Să fie oare istoria limbajului cea a unei boli ?

Limbajul este făcut din ficţiuni moarte, devenite independente de autorul lor. Limbajul este vehiculul maladiei universale: nihilismul, ca triumf al forţelor reactive.

Gilles Deleuze afirma că atâta timp cât noi negăm, viaţa aceasta prinde o valoare de neant, iar deprecierea presupune întotdeauna o ficţiune.Elementul constitutiv al ficţiunii este ideea valorilor superioare la viaţă.

Starea de devalorizare în care se găseşte limbajul stimulează la căutarea de noi resurse.

“Noul limbaj” al lui Nietzsche are rolul de a reînsufleţi “limbajul mort”:

– parodia alături de aforism = are rolul de a lua în râs şi de a distruge vechile bariere conceptuale;

 Idealul “marii sănătăţi” comportă “o parodie” cât se poate de concretă şi involuntară a marilor cuvinte şi atitudini aşa-zise serioase.

Parodia nu este decât una dintre numeroasele viclenii stilistice şi sintactice destinate a produce rezerve faţă de cod şi a contracara tendinţa limbajului de a reduce întotdeauna cazul singular la cazul identic.

Ironistul este pentru Rorty omul care apreciază împlinirea fiinţei sale prin forţe proprii, adică autocreaţia drept valoarea supremă a vieţii. Tradiţia metafizică şi-a propus cunoaşterea universului şi, în acest fel o iluzorie depăşire a contingenţei.

Astfel, maladia nativă a limbajului poate fi definită urmând axa : aforism – metaforă – concept.

My friend, Nietzsche

La Nietzsche totul pare surprinzător: poate a fost prea sincer, poate a fost prea ironic, poate a fost prea ”jucăuş”, poate a fost prea curios.

Criticul neavizat e şi normal să rămână dezamăgit în faţa textului nietzscheean pentru că însuşi Nietzsche nu şi-a citit pagina până când nu a considerat că e destul de ”sănătos”.

Nietzsche devine ”bolnav” de câte ori se micşorează acea diferenţă a sa prin care a desluşit atâtea diferenţe de diferenţe. Teoria sa nu este un paralogism în care ficţiunea dublează, ci dedublează.  Forţa fiind falsificată se reântoarce contra sa.

Dar totul se rezumă la cât mai puţine fapte şi cât mai multe interpretări.