Lie to Me

61269234“Starea de ascundere și de tăinuire a lucrurilor sunt cele din care adevărul trebuie dobândit ca o jefuire”. Heraclit ne spune că starea de tăinuire se arată prin faptă și prin vorbirea umană. Însă nu se transmite tot prin vorbirea umană, tocmai pentru că ea cunoaște și aparența, înșelăciunea și amăgirea. Ceea ce este păstrat și ascuns în vorbire sunt lucrurile însele în inteligibilitatea lor, acolo unde conturul cuvântului ne face să clipim. Logica ne roagă să folosim judecata. Există însă, porunca, rugămintea, blestemul, fenomenul enigmatic al întrebării. Sensul vorbirii trebuie lăsat să se prezinte. Și ar fi bine să nu clipim și să stricăm întreaga simbolistică.

Să măsurăm cunoașterea în funcție de certitudinea ei și nu în funcție de adevărul ei. Motivația unei afirmații este întrebarea. Orice afirmație reprezintă în ultimă instanță un răspuns. De aceea ne întrebăm întotdeauna cum celălalt ajunge la respectiva afirmație.

Atunci când se înlătură o situație problematică, înseamnă că ni se arată cât de fructuoasă este cunoașterea. Situația depinde de acea afirmație care este adresată. Doar ea poate conține adevăr. Suntem constrânși a ne raporta la un anumit orizont pentru a avea răbdare. Astfel ni se arată posibilitatea, istoricitatea, finitudinea.

Fiecare dintre noi are propria sa limbă. Când sentimentul e reciproc înseamnă că cei doi s-au înțeles în legătură cu ceva. Cu cât vorbim mai mult între noi, cu atât ne înțelegem mai bine unii pe alții și vedem distanța dintre trecut și prezent.

Miracolul pe care nu îl conștientizăm, e că din moment ce vorbim despre ceva, indiferent cât de ciudat sau absurd ar fi lucrul respectiv, acel ceva ni se prezintă ca fiind comun, din moment ce l-am pronunțat. Paradoxal e chiar firea individului ce trebuie să înțeleagă acel ceva.

Ceea ce gândesc atunci când vorbesc despre ceva mă izolează ireversibil față de mesajul primit de celălalt.

Latura mea subiectivă trebuie să dobândească acordul laturii obiective a celuilalt, care îmi dă crezare atunci când îi spun ceva.

Cercul înțelegerii ne limitează cunoașterea și ne arată cât suntem de întrebători asupra realității.

Să ne mințim frumos, dar cu limită. Să nu ne punem prea devreme lațul la gât și să lătrăm la orice prostie, care ni se pare că ar putea fi un adevăr.

Estetică

large_foto-articol-759Chiar și realitatea pe care o numim “urâtă” are conținutul ei estetic. Caracterul formei estetice este determinat de acel Ceva care place sau e moral, care ridică pe om la cerul metafizicii și al realității, acel frumos din punct de vedere natural și fizic. Acel ceva trebuie să se simtă, să se arate.

Spiritul estetic stă sub semnul triadei – Unitate, Armonie, Simetrie. El definește ființa artei sau arta ființei.

Sentimentul abstract definește violența sentimentului, în general, care nu a reușit să se transforme în contemplație. Ușurința cu care apare intuiția este dată de Sentiment și nu de Idee.

Cum șlefuiește sentimentul o imagine? Ce rost are fierberea sentimentelor, dacă spiritul nu se odihnește pe o imagine frumoasă?

Răspunsul e dat de artă, bunul gust și finețea simțului. Un sentiment vioi se transformă întreg într-o reprezentare șlefuită, iar raportarea se face către înțeleapta experiență a vieții.

Un refugiu al vieții și al existenței, pentru care întotdeauna avem timp, este Misterul. Ceea ce nu poate apărea din prima prin cuvinte, prin sunete, prin pictura pusă pe pânză reprezintă Misterul. Acesta aleargă cuvintele până când mușchii gurii noastre obosesc, face ca muzica să tresară în gâtlej sau să ne tremure degetele ce caută clapele ideale, sau care face ca pânza să se piardă în culori.

Independența unei forme presupune materia asupra căreia se exercită. Dependența de frumos trebuie să fie utilă până când va oferi șansa unei garanții a independenței.

Comedia

4766-88078-comediaNe pierdem sarcasmul și fantezia ? De câte ori ne-am încrezut copilărește în acel moment, ce nu trebuia tratat serios și nici trecut ușor?

Hegel în Fenomenologia Spiritului ne vorbește despre acele momente universale, care nu sunt reale. Forma individualității, abstractizarea momentului, masca, ironia, ceva ce apare în sine.

Creativitatea, imaginația, inteligența sunt acele elemente esențiale, care sunt prevăzute cu forma individualității. Nimic nu mai e în sine, ci pentru sine. Sinele real este prevăzut cu acea mască, care îl ridică deasupra momentului abstract. Astfel, acel în sine, care devine pentru sine reprezintă, tocmai ironia. ” Pretenția esențialității universale este trădată în Sine”.

Comedia te face și actor și spectator, iar tu devii sclavul propriului tău personaj. Această aparență descrie de fapt, în propria ta nuditate, cât poți fi de comun. Esențialitatea universală se dizolvă și devine mai îndrăzneață și mai amară, dar atât de necesară.

Comedia conștientizează ironia unei semnificații. Cât de simple sunt ideile despre Frumos și Bine. “…ele suportă să fie umplute cu orice conținut”.

Spectacolul comic cuprinde “jocul și capriciul opiniei și al individualității întâmplătoare”.

Comedia subliniază perfecta lipsă de frică, o bună sănătate, destinderea conștiinței, esențialul din tot ceea ce este străin.

Comedia definește acea existență liniștită, calea spre cunoaștere, în toată ambiguitatea ei, o prevenire a conștiinței, o ispășire a păcatului de a te fi încrezut în real.

article_351285_1Toate acestea sunt conceptele lui Hegel. Comedia – conștiința – în sine – pentru sine – explică de ce realul – universalul – masca – personajul – sunt atât de necesare, în toată ironia lor.

Caracterul omului, educația, “religia sa”, au rolul de a desăvârși opera de artă.

Comedia utilizează la maxim toate tentaculele Sinelui. Masca din spatele oglinzii scoate la suprafață goliciunea, nuditatea, caracterul pornografic al conștiinței de sine.

Să fim frumoși și fără frică. Să fim preventivi în fața realului. Să fim drepți și serioși în fața aparenței universalului. Să fim buni din spatele măștii. Să nu căutăm în elementele esențiale revelarea.

Cine are curajul să utilizeze fabulația ? Conservarea conștiinței de sine cuprinde și un astfel de element. Un procedeu de aglutinare, care conturează masca.

Bunul simț constă în modalitatea prin care îți arăți goliciunea. Să fii vulnerabil, dar atât de sigur la nivelul conștiinței de sine.

Simțul umorului e doar o re-cunoaștere a elementelor, fără însă, să le fi utilizat, la nivelul conștiinței de sine.

Sinele dezvoltă acea re-întoarcere eternă. Comedia prin jocul ei, ne face să fim liberi, ca niște sclavi.

Gânduri dezbrăcate

ramas singurZi de zi avem fel și fel de gânduri. Unele dintre ele ar fi interzise în orice context, dar nouă ne sunt permise. Altele dintre ele ar fi acceptate în orice situație, dar nouă ne sunt cenzurate.

Patologia gândurilor se reflectă și în “goliciunea” lor. Posibilitatea de a dezbrăca la propriu un anumit gând te face să accepți acea convenționalitate pornografică a ideii.

Să fii singur cu gândurile tale și să le dezbraci de acel “balast”, ar însemna că deja ești un educat rafinat al IDEII.

Hegel în Logica sa, prezintă Ideea ca proces (unitate abstractă), ca subiectivitate (în-sinele).
Hegel spune atât de frumos : prima treaptă este Ideea ca Viață, a doua treaptă este Ideea ca și Cunoaștere, a treia formă este Ideea Absolută.  Până a ajunge la idee însă, trebuie să avem grijă de acele gânduri ale noastre. Gradul de abstractizare al Ideii depinde însă, de puterea noastră de a dezbrăca gândul.
ganduri01Ilogicul exteriorului definește goliciunea interiorului. Sentimentele noastre, puterea noastră de a absoarbe frumosul, viața, experiența noastră fac posibile gândurile. Uneori însă, ele sunt îmbrăcate frumos, elegante, dar atât de seci pe interior.
Hegel vorbește despre cele trei poziții de raportare a gândului la obiectivitate.
Suntem slabi și acceptăm ca un anumit gând să transmită repede acea energie, pentru a putea străluci falnica Idee. Nu trebuie gândit prea mult “Gândul”, dar nici să-l cosmetizăm repede cu ajutorul experienței noastre, în interesul nostru și astfel impunerea subiectivismului în fața raționalului.
Putem fi atât de frumoși. Să putem raporta gândul la nestemata noastră interioritate, este poate cel mai curat, cel mai curajos, cel mai autentic gest posibil față de ființa noastră.
Când gândul se raportează mai apoi la cunoaștere, Ideea nu mai face compromisuri și își impune rapid normele legale, asemeni instanței kantiene. Căutarea adevărului în cel mai mic gând devine o luptă colosală, iar Ideea Absolută pare a fi o nălucă.
314_1Să îți educi gândurile să poarte lenjerie intimă, să aibă o anumită conduită, doar pentru a avea acea libertate în exterior, sau să îți dezbraci gândurile de orice inhibiții, doar pentru a fi un cenzurat în exterior?
Binele suprem, Frumosul suprem ! sunt noțiuni care exprimă raportul dintre cunoaștere și viață, la nivelul oricărui gând, indiferent cât de haios ar fi și cel mai mic gând al nostru.
Simplitatea gândului ne oferă o șansă ! Trebuie să profităm întotdeauna de ea !!!

Răutate și plăcere

Răutatea nu are drept scop suferința altuia în sine, ci propria noastră plăcere, cum ar fi spiritul de răzbunare sau enervarea mai puternică. Chiar și orice tachinare demonstrează câtă plăcere ne face să ne exercităm puterea asupra altuia și să dobândim sentimentul plăcut al superiorității………Dacă, pe deasupra, ne este foarte apropiată o persoană care suferă, atunci, prin practicarea unor acte caritabile, ne scutim pe noi de o suferință .

Friedrich Nietzsche

Metafora şi Sensul

De obicei găsim un fundament în ceea ce spunem tocmai prin resortul pe care il ofera cele ce nu pot fi spuse, ci doar gândite.

Contextualitatea oferă cel mai plauzibil sens pe care îl putem oferi, iar cei care nu înţeleg acest lucru o fac din bun simţ. Moralitatea utilizării unui sens îi întăreşte de fapt sensul deja existent.

Nietzsche: “Mai bine un sens, oricare, decât absenţa de sens“. (Genealogia Moralei)

Sensul pare a ne conduce, prin şlefuire, la ceea ce noi numim metaforă, tocmai pentru a descoperi ulterior complexitatea şi frumuseţea limbajului.

Davidson: “Metafora nu se distinge prin sens, ci prin folosire…..”.

Nu putem utiliza metafora ca şi unealtă doar de dragul de a mai da o definiţie clasică a limbajului.

Metafora atunci când e creată are o cauză pe care trebuie să o căutăm atent; în schimb noi căutăm doar ceea ce exprimă ea, fără a ne lua în calcul că ea nu exprimă de fapt nimic. Nu acesta este rolul ei.

Davidson: “Un limbaj care a fost în întregime numai metaforă va fi un limbaj care nu a avut nici o utilitate“.

Kurz: “Metafora nu vorbeşte despre trăiri, ea le încorporează“.

Imaginea care apare în  gândire este acel sens care se înfăţişează ca şi caracteristică a ceea ce simţim, iar rareaori metafora exteriorizează acest fapt, deşi are încorporat în ea acel fapt.

Metafora este atât de discretă încât pune în dificultate simţirea care se grăbeşte să dea un sens, să se exteriorizeze, prin vocea “sclavului” care îi este cel mai la îndemână.

Rainer: “Interioritatea şi exterioritatea sunt metaforele fundamentale prin care se exprimă faptul că sufletul posedă un spaţiu lăuntric, care este accesibil doar individului. În mod strict privat şi, aşa cum spune numele latinesc individuum, nu poate fi împărţit cu altul “.

Metafora “ne ajută” să devenim prizonierii limbajului, fără nici cea mai vagă idee asupra faptului că el poate fi depăşit  chiar prin el însuşi.

Sensul, metafora, limbajul sunt în final doar acele cuvinte care ne îngreunează vorbirea, tocmai pentru că prin tăcere “ne configurăm geometria”.

Hai să fim frumoşi !

“Aceasta înseamnă a se îndrepta sau a fi condus de alţii cum trebuie spre cele ale iubirii, începând de la aceste lucruri frumoase a se urca mereu în vederea acelui frumos, folosindu-se de ele ca de nişte trepte, de la un corp frumos la două, şi de la două la toate corpurile frumoase şi de la corpurile frumoase la îndeletnicirile frumoase şi de la îndeletnicirile frumoase la învăţăturile frumoase, până când, în cele din urmă, ajunge de la acestea la acea învăţătură, care nu e altceva decât învăţătura frumosului însuşi, şi cunoaşte, în sfârşit, ce este frumosul în sine”. (Platon)

Raţionamentul logic nu reuşeşte să ne conducă spre ceea ce este frumos în sine.  Frumosul în sine ne conduce în final către descoperirea adevărului. Păcătuim prea mult în faţa frumosului în sine, astfel încât adevărul ni se ascunde.

Ne rugăm să orbim în faţa frumosului sperând astfel să conştientizăm chintesenţa actului creator, dar, de fapt, asta înseamnă să ne ducem păcatul mai departe, adică să vedem, dar fără să înţelegem unde ne situăm în faţa frumosului.

Nici când am devenit nişte monştri ai aceste dualităţi, nu ne-am dat seama dacă orizontul nostru cuprinde acel frumos în sine.

Ne mirăm, dar nici noi nu ştim ce consecinţe va avea acest act. Stăm şi medităm în speranţa că ceva sau cineva va face un gest gratuit şi astfel vom înţelege şi noi de ce se îndepărtează atât de mult “FRUMOSUL”.