I Love Ukraine

Contextul actual, dar și pandemia mă fac să fiu sensibil și să am doar gânduri bune față de prietenii mei ucraineni. Am fost un privilegiat și m-am bucurat de parteneriatul nostru cu profesorii de acolo, din Cernăuți.

Îmi aduc aminte când am fost prima dată, parcă totul era prea mult, prea mare, prea autentic pentru mine, indiferent că mă refer la măreția unei clădiri ( în special, la catedralele lor impunătoare), sau chiar la ospitalitatea oamenilor.

M-am adaptat mai repede decât aș fi crezut, iar de la an de an, parcă totul era atât de firesc și am ajuns ca de la o strângere de mână sănătoasă și oficială, să trec la o îmbrățișare din suflet, iar mai apoi la lacrimi de fericire, dar și de tristețe (prin trecerea în neființă a unor oameni ”adevărați”).

Lângă statuia lui Eminescu, într-un părculeț plin de verdeață, îmi luam micul dejun, iar câteva raze de soare mă îndemnau să nu fiu indiferent la ”curiozitatea” tinerilor liceeni, ce se grăbeau să nu piardă autobuzul. Câtă sinceritate în ochii lor, câtă atenție față de persoana iubită, câtă sete de tot ce e frumos în jurul lor…. Parcă mă ”depistau” repede și îmi zâmbeau dintr-o curtoazie transparentă față de toate valorile lor.

În fața operei, asemeni unui romantic, hrăneam porumbeii și mă uitam în jur cum arhitectura clădirilor mă fac să par atât de mic în mulțime. Străduțele mici, pavate, cu oameni care, cu cât erau mai grăbiți, cu atât îmi păreau mai simpatici, iar cu obrajii lor roșii, parcă îmi aruncau un colac de salvare.

Chiar și cu paharul de votcă în mână, trebuie să recunosc că îmi tremurau genunchii în fața frumoaselor ucrainence. La al treilea toast mi s-a făcut pielea de găină când mi-am intersectat privirea cu a unei frumoase și autentice localnice. Au ceva al lor – nu poți să reziști în fața unei priviri pătrunzătoare: vezi și bucurie și tristețe, vezi și dorință de viață, dar și resemnare, vezi și putere și vulnerabilitate. Am învățat să cuprind femeia de mijloc…..niciodată să nu te apropii de umerii unei ”rusoaice”, pentru că acolo este epicentrul, pe acei umeri se sprijină tot ce e mai ”sfânt” în cadrul familiei, acolo e întreaga feminitate și în același timp puterea de a răzbi peste tot și toate.

Lângă un pub drăguț în apropierea Universității stăteam la un pahar de vin și contemplam de unul singur prin pereții de sticlă, frumusețea unei culturi….. O chelneriță drăguță ce stâlcea engleza se apropia de mine și îmi arăta discret două degete, ceea ce însemna că aveam doar două variante: fie îmi aducea un pahar de votcă din partea casei, dar mă lăsa singur cu ale mele, fie stătea în preajma mea să îmi termin berea, dar cu condiția de a zâmbi și de a fi cel mai simpatic client. Asta mi-a plăcut mereu: știu să te înțeleagă și să te simtă…

O puștoaică (în costum național și proaspăt angajată) la o terasă îmi recomandă cu căldură să comand bere nefiltrată cu șorici de porc( în loc de alune) și nu voi regreta. Am crezut că nu aud bine….avea și un zâmbet curios. Când am cerut a doua porție de șorici, a zis ceva cu voce tare în limba rusă și clienții m-au aplaudat, în timp ce tânăra chelneriță se retrăgea discret făcând cu ochiul unui străin ca mine (tare dezorientat în acele momente).

Diminețile răcoroase și poveștile celor mai în vârstă despre bătălia de la Codrii Cosminului, suprimau orice tentativă de a mă simți obosit și epuizat. Cu căștile în urechi și cu un zâmbet ștrengăresc mă făceam pierdut printre pavatele lor pline de istorie.