Wisdom and love

O dimineață cam răcoroasă de august, dar descrisă superb de liniștea din jur. Cu gândurile împrăștiate, dar contemplativ, pe alocuri, chiar smerit, mă îndrept cu pași de copil către acel loc în care oferi și primești ”lumină”.

La intrare, o femeie, în jur de 70 de ani își plânge soțul și îngenunchează în fața mormântului….. Puțin peste șase luni de când își duce traiul singură….. Părea sleită de puteri, dar atât de sinceră, atât de ”curată”…..

La plecare, cu aceeași meticulozitate, aranja totul perfect, fiecare obiect să fie exact în locul în care trebuia să fie, încât, parcă nici eu nu mai îmi găseam locul….. În spatele meu, aud un oftat scurt ce a părut o veșnicie pentru mine….. Am simțit pe loc, o greutate ce apăsa pe umerii mei….acești oameni în vârstă nu merită acest destin…doar am clipit și parcă totul se prăbușea în fața mea….aș fi făcut orice, doar să-i pot oferi acelui om puțin din speranța, motivația, sau chiar naivitatea mea….. Le-aș fi dat la schimb cu ochii închiși pentru un gram din înțelepciunea și iubirea reunite în acea ființă….

Asta înseamnă să vezi cu ochiul liber cum un om este deasupra tuturor prin intermediul credinței….. Acea femeie, prin iubire se simțea vinovată doar față de Dumnezeu.

În drumul meu către mașină mi-am adus aminte de ceea ce citisem la Soren Kierkegaard: ”Dacă omul suferă întotdeauna vinovat față de Dumnezeu, el e asigurat în orice clipă, indiferent ce s-ar întâmpla…”.

P.S.: Bineînțeles că…. ajuns acasă, am luat cu sete cartea lui Kierkegaard în mână și mi-am dat seama că trebuie să mai aprofundez, să mai citesc…..

Cicatricea de bronz

Deși trăim într-un orășel mic, totuși problemele zilnice și nevoia de a realiza cât mai multe într-un timp comprimat deja ne obligă să nu mai fim atenți la ceea ce în jurul nostru. Uneori și temperaturile destul de ridicate ne forțează să evităm promenadele. Și să nu uităm și de comoditatea cu care ne identificăm de ceva timp…

Dimineața însă, parcă se vede totul altfel: lumea e plecată în concediu și orașul parcă îți aparține, mirosul cafelei, porumbeii existenți pe pietonal, clădirile vechi ce se-apleacă cu respect, vegetația ce devine instant complicele tău împotriva poluării, etc.

Cu toate acestea, în jurul meu, parcă oamenii acceptă prea ușor realitatea și i se supun voit. Chiar atât de nebuni să fim? Când eram mic și ieșeam seara în cartier, uneori se întâmpla să supărăm fetele și vreo două zile ne țineau pe toți la respect, sfidând întreg universul. În final … răbufneam: ”gata….băieții cu băieții și fetele cu fetele!!!”. Stăteam la scara blocului și fumam și căutam defecte fetelor….. Așa m-am simțit eu azi și mă întrebam curios: ”pe ăștia…..cine i-a mai supărat acum???”

Între două rele, te întrebi care e răul cel mai mic: ”Un cuplu se certa chiar de dimineață, profitând că cel mic adormise în căruț (asta ca să fie ulterior imparțial)”, și mi-am zis că prefer, totuși acea imagine, ”pentru că și dezastrul se împarte în doi”.

Poate ….. chiar credem că eram buni la matematică în tinerețe: ”nu mai e vreme de plus, doar în minus trăiesc și socot unii” (minus-plus, minus doi, minus plural).

Vorba poetului: ”în toate-i un preț, în toate-i un rost…..”. Câteva raze de soare m-au făcut să sper, că totuși, ”arogantele singurătăți” nu se plimbă ambulant în plină zi. Nu ar trebui să ne îndepărtăm atât de mult de noi, pentru că folosim același traseu… într-adevăr, în vremuri normale, praful de la marginea drumului definea atât de bine pluralul. Astăzi însă, e mai mare trotuarul decât partea carosabilă…. 😦

Orășelul acesta cochet își ascunde discret dramele și chiar propune să investim mai mult în noi: avem tradiții, o genă culturală, voință. Poate să fim un pic mai deschiși în fața noului și un gram de curaj.

P.S. : sursa mea de inspirație, ca de obicei iPod-ul cu ”Mihai Napu – Să împărțim tot ce a fost”.

Disco Bar

Făcând în aceste zile câteva sute de kilometri cu bicicleta prin județul meu mult iubit, am avut ocazia să observ viața rurală cu tot ceea ce este nou, dar mai ales…vechiul . Satul românesc este unul melancolic, ce trăiește din amintiri, dar care se consolează cu liniștea și înțelepciunea bătrânilor, tinerii fiind plecați de mult …..

Am văzut zeci de astfel de locații închise definitiv, abandonate, părăsite. Și uite așa mi-au adus aminte de vremuri ale tinereții: weekenduri întregi pe la bunici, cu cele mai frumoase și sănătoase fete; întotdeauna un vin natural sau un rachiu autentic, grătare, aer curat, drumeții prin pădure, la scăldat, etc.

Zâmbeam alături de cicliștii mei: îmi și imaginam vreo câțiva adolescenți înfierbântați, chiar la intrare, arătând mândri întregii lumi cum se iubește cu adevărat, iar pe fundal obligatoriu un ”Coco Jambo”; ”Dr. Alban”; ”Dj Bobo”.

Clopotele bisericii m-au trezit și am înțeles că trebuie să empatizez cu un puști aflat la marginea drumului, ce a reușit ca de după fusta mamei, să îmi întindă mâna, și cu toate că aveam peste 40 km/h am reușit să batem palma (poate cel mai simpatic și autentic ”give me five” sau ”bate cuba”).

În rest…… femeile au grijă de întreaga spiritualitate a satului românesc (portul autentic – cusut manual și transmis din generație în generație ; sfânta rugăciune de duminică ; dar și acea imagine atât de frumoasă – statul la poartă și discuțiile între vecine), iar bărbații comprimă săptămâna grea de muncă, la birt, alături de compatrioți, camarazi, de parcă ar veni de la război (și poate că e o luptă pentru supraviețuire).