Am crezut că în aceste două luni voi lăsa deoparte întreaga tehnologie și voi investi în mine apelând la metodele clasice (sănătate prin mișcare, printr-o alimentație ceva mai ”domestică” decât de obicei, și nu în ultimul rând, prin citit).
Mai, mai că aș fi reușit ce mi-am propus, dar învățământul ăsta online m-a readus cu picioarele pe pământ: documente, lecții pe platformă, justificări ale activității, pregătire pentru bac, etc.
În momentul în care telefonul arăta o activitate de 13 ore, atunci am zis: stop. E prea mult, chiar și în condițiile actuale. Totuși, în spatele unui telefon sau a unui laptop, am observat mulți elevi ce se implică în activități, socializează, interacționează, deși la școală nu i-am auzit vorbind niciodată. Pe de o parte m-am întristat, pentru că unii nici nu știu cum să se comporte în viața reală, dar brusc, devin foarte cizelați în cea virtuală. Pe de altă parte, vreau să cred că e un refugiu și un remediu bun, pe termen scurt, al celor mai introvertiți.
Mult timp am crezut că noua generație și-a legat telefonul de gât. Așa cum eram noi, generația cu cheia la gât, așa sunt ăștia mici: date mobile activate, gps, facebook, wattsapp, orice, numai să te găsească părinții mai ușor. Pe când la noi, când ieșea mama la geam și striga de vreo câteva ori de se auzea la vreo trei străzi depărtare, se puneau piciorușele singure în mișcare. Nu era ca acum că ai dat ”seen” și au înțeles ai tăi mesajul. La ei e acum cu ”block” pentru maxim o zi și asta e pedeapsa supremă, la noi era ”bloc”, adică stăteai în casă vreo săptămână, sau în cel mai fericit caz în jurul ”bloc-ului” ca într-un țarc – ”să nu pierzi semnalul” (cum e la ei cu wi-fi). 🙂
De câte ori vreau să arăt cu degetul către cei mai tineri îmi aduc aminte de o situație, relativ recentă, în care colegii mei de la școală făcuseră un grup de wattsapp, pentru a ușura munca în cadrul unui colectiv destul de numeros. Într-o dimineață observ foarte multe felicitări pe watts: era ziua de naștere a unei profesoare. Când ajung în cancelarie o și văd pe colega noastră sărbătorită. Cu zâmbetul pe buze mă îndrept să îmi fac datoria de om și de un bun coleg. Am rămas mai apoi, realmente blocat, să văd că foarte mulți din colegii ce îi uraseră cu jumătate de oră înainte, la mulți ani, pe wattsapp, acum treceau pe lângă dumneaei ca și cum nu ar mai fi nimic de spus sau de făcut. Ăla a fost într-adevăr un duș rece. Mi-am dat seama că telefonul a cam înlocuit multe din mecanismele gândirii noastre.
alexciotir.wordpress.com 