Pamuk fan

Cu siguranță, în această perioadă, marea majoritate aleg ca și activități principale ale autoizolării la domiciliu, fie filmul, fie cartea.

Deși nu sunt mândtu de mine trebuie să recunosc că în ceea ce privește filmul am ales calea mai puțin inteligentă și mai mult comercială, adică netflix sau hbogo. Sper să mă reîntorc la acele ecranizări superbe ce merită din plin tot timpul din lume.

Cealaltă variantă însă, adică cititul, a fost utilizată din plin de către subsemnatul. Între diversele lecturi ale acestei perioade, inevitabil am ales să mă întorc la Orhan Pamuk.

Când toată lumea alegea ”Mă numesc Roșu”(cu care a câștigat și premiul Nobel, în 2006 dacă nu mă înșel) sau poate în cel mai rău caz ”Zăpada”, eu am ales să mă retrag în ”Muzeul Inocenței”. Un roman de dragoste extraordinar, în care personajul principal Kemal face o obsesie pentru o tânără de 17 ani. O carte ce avea să urce rapid în topul preferințelor mele.

Apoi am savurat cu plăcere ”Femeia cu părul roșu”. Ceva mai relaxant din toate punctele de vedere. Mă cam enervase latura asta tradițională a lui Pamuk, cu detalii istorice, culturale, chiar politice. Poate de asta și evitasem acele cărți ale sale de care aminteam mai sus. Acum însă, era pusă în valoare latura sexuală a adolescentului turc.

Însă, când m-am apucat de ”Cevdet Bey și fiii săi” a cam trebuit să am lângă mine și paharul de whiskey. Știam acele străzi din Istanbul pe de rost. Chiar și în oraș când ieșeam preferam un restaurant cu mâncare turcească. Parcă aș fi dat berea noastră cea de toate zilele pe un ceai turcesc meditativ, la restaurantul din apropierea locuinței mele, acolo unde stăteam lângă șemineu și ascultam povești despre ce înseamnă să fii suporter al echipei Beșiktaș.

Din nou un galop de sănătate cu ”Casa tăcerii”. Am citit foarte repede această carte. Aici se dezvoltă conceptul de familie. Din nou tradiții, obiceiuri, culturi: toate expuse prin ochii unei bătrâne. Era altceva, dincolo de istorie și potică. Era, poate cea mai ”domestică” lucrare a autorului.

Am acceptat apoi un exercițiu de imaginație cu ”Fortăreața albă”. O carte despre care nu pot povesti prea multe. Autorul preferă să ducă cititorul într-o lumea ciudată, în care dialogul dintre Sultan și Hogea devine o bună radiografie a naturii umane. Pe alocuri destul de obositoare, dar reușește într-un timp record (211 pagini) și cu resurse puține să te trimită pe un tărâm pe cât de straniu, pe atât de atrăgător.

Azi dimineață am reușit și am terminat și ”O ciudățenie a minții mele”. O lucrare extraordinară în care am înțeles în sfârșit și latura istorică și cea politică. Am spart gheața cu acest roman și mă înclin în fața acestui scriitor. Am avut același sentiment ca și în ”Muzeul Inocenței”. Îmi părea rău că mă despart de personaje (astfel de romane au între 600 și 800 de pagini). Personajul Mevlut cu toate defectele sale este totuși, un factor motivațional, chiar și pentru cititorul neavizat.

Nu îmi rămâne decât să mă resemnez în fața următoarei lucrări ”Cartea neagră” și să sper că e la fel de reușită ca și celelalte. Cu experiența acumulată și cu imaginea unui Istanbul modern mă retrag între cele 500 de pagini, asemeni celui ce se regăsește pe sine la rugăciunea de vineri seara într-una dintre moschei.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s