Miracolul din celula 7

miracoluldincelula7Un lucru este cert: filmul momentului. Se menține (după 6 luni) încă în top 10 (din întreaga lume) pe Netflix. Este o adaptare a unei producții coreene din 2013. India în 2017 a furat ideea, iar în 2020 și filipinezii au venit cu propria variantă.

De obicei, nu mă încântă un lungmetraj popularizat pe facebook, pe tot felul de site-uri ciudate, de către personaje care nu au o cultură cinematografică, ci doar profită de această perioadă de izolare la domiciliu.

Find însă vorba de o peliculă turcească, iar eu încă sub influența lecturilor din Orhan Pamuk, nu m-am putut abține și am zis că ….. mai bine îmi pregătesc popcorn-ul și las prejudecățile deoparte.

Nota 10 pentru interpretare. Un film cu un aer rustic, în care se prezintă o poveste de iubire între un tată cu dizabilități intelectuale (Memo) și fetița sa de doar 6 ani (Ova). Întreaga distribuție se străduiește să ne sensibilizeze încă din primele minute, iar prin spațiul online a reușit să ajungă la inima oricărui cinefil.

Totuși, dincolo de această poveste, regizorul scoate în evidență și alte aspecte: diferențele sociale, autoritatea și abuzurile ei, pedeapsa cu moartea, eroarea judiciară, tradiția, familia, cultura, conștiința umană, etc.

În America de Sud a rupt gura târgului, dar în mod special i-a înduioșat pe mexicani. În Europa, Franța este cel mai mare fan (au făcut deja un reportaj în care apar mici filmulețe cu reacțiile casnice ale celor din hexagon: adică se bocește mult).

Turcii ar trebui să fie mândri: cu niște actori de telenovele, comerciali, ce nu își luau munca prea în serios, au reușit să cucerească întreaga lume.

Oricum, acum aproape 10 ani, serialul ”Suleyman Magnificul” era doar un semnal de alarmă, iar acum ”Ascensiunea Imperiilor:Otomanii”, alături de ”miracolul nostru”, la Netflix, confirmă și în spațiul online.

Sărbători Pascale

IMG_3927Trebuie să recunoaștem că trăim niște momente foarte ciudate, la limită. În fiecare dintre noi, deja s-a instalat o stare de disconfort, iar la unii se definește chiar ca revoltă interioară.

a) am rămas surprins atunci când, sâmbătă, în jurul orei 11.30, duhovnicul meu mă anunța telefonic, că în următoarea jumătate de oră voi primi Sfânta Lumină și voi avea bucatele binecuvântate, la scara blocului. Imaginea următoare m-a răvășit de tot: doi preoți și vreo 3-4 voluntari mă așteptau afară, în amiaza mare; eu singurul enoriaș, uitat parcă pe niște scări, cu un coș plin de bucate, aruncate la repezeală, încercam să îmi revin, să îmi dau seama ce se întâmplă. În dreapta mea, o vecină completa tabloul sinistru, având grijă de mica grădină din fața blocului. În stânga, la o altă scară de bloc, privirea acuzatoare a unei doamne diseca această faptă, parcă dăunătoare social.

b) spre seară, în jurul orei 21.30, semnalele luminoase ale mașinilor de poliție anunțau, poate, cea mai tristă noapte a acestei perioade de sărbătoare. Un localnic, cu un cozonac mic în mână și o sacoșă, poate și mai discretă, se ascundea prin niște tufișuri, de frica amenzilor foarte mari. Jocul de-a șoarecele și pisica definea atât de bine starea de fapt.

c) puțin după ora 24.00, liniștea bacoviană anunța momente ce aveau să se prelingă pe fațada ființei mele: o femeie, la vreo două blocuri distanță, efectiv urla, privind către o intersecție moartă de mult – ”Hristos a Înviat!” – și bineînțeles, fără a primi vreun răspuns. Mult mai târziu, peste vreo două ore, o alta, parcă înțelegând dificultatea momentului, a tras cortina (prin accentuarea neuniformă a vocalelor) : ”Sărbători fericite!”.

P.S. : aceasta este singura fotografie ce indică vag acel strop de normalitate ( de fapt, este acel petec de pământ îngrijit cu atenție de vecina mea, cea de care vă povesteam mai sus)

Pandemie

withingtonMi-am impus ca în această perioadă să evit știrile, comentariile și dezvăluirile referitoare la acest virus. Poate fi considerată și aceasta o metodă de protecție.

Căutând zilele acestea o carte prin biblioteca personală, descoper o lucrare a lui John Withington, scrisă acum vreo 10 ani, ”Cele mai mari dezastre din istoria omenirii”.  A fost de fapt motivul postării mele de azi.

Oricine se gândește la cuvântul epidemie, cred că vizează un singur termen: ciuma. Într-adevăr își găsește ușor un loc în topul celor mai mari dezastre ale omenirii. De aceea, în capitolul 8 al cărții britanicului nostru, numit ”alte epidemii”, găsim cam tot ce vrem să știm despre astfel de stări generale, cam de prin secolul XVI și până în zilele noastre. Acele cifre, parcă, au rolul de a accentua și mai mult termenul de ”pandemie”:

  1. În prim plan spaniolii, pe la 1520, cu una dintre bolile cele mai ușor de transmis: Variola. Apoi rujeola și oreionul au făcut victime timp de vreo 100 de ani. Peste 45 de milioane au murit între cele două Americi, adică 90% din populația băștinașă.
  2. Păduchii în perioadele de razboi: Tifosul. Secolul XVIII, Anglia: aproape 30% din cei aflați în închisori au murit, iar apoi în primul război mondial s-a extins foarte mult. Numai în Rusia, la sfârșitul anului 1920, muriseră peste 3 milioane. Până și naziștii au zis să creeze condiții propice, în lagărele de concentrare, acestei boli necruțătoare.
  3. Holera: candidate –  Anglia; Spania, Rusia, Egipt, India. În mai puțin de 24 de ore se putea muri din așa ceva. Prima epidemie: India – sec IV. ; A doua: Rusia – 1830; A treia: Anglia – 1848; A patra: India – 1852; A cincea: Spania- 1881; A șasea: Rusia – 1899 până în 1923; A șaptea epidemie: peste 120 de țări – din 1961 și până în 2005.
  4. Boala somnului, secolul XIX. Proveniența: Africa – musca țețe. În unele zone muriseră și 70% dintre băștinași. Chiar și în ziua de azi, anual mor peste 65.000 de oameni din cauza acestei boli.
  5. Malaria: 1923 – Rusia ( peste 18 milioane s-au îmbolnăvit); India ( peste 75 de milioane de bolnavi).
  6. Clasica gripăsecolul XV, în Anglia a apărut și se mai numea ”boala transpirației”. mascaPână în secolul XVI fuseseră deja vreo 6 epidemii. În 1918, aproape 8 milioane de spanioli au avut ”febra de 3 zile”. După cum se observă și în această fotografie, masca era obligatorie, în magazine, instituții, chiar și în tramvai. Vatmanul îi explica domnului că nu i se permite accesul în mijlocul de transport fără mască. Doar 10 purtători ai gripei puteau îmbolnăvi cel puțin 1 milion de oameni. Se ajunsese la un blocaj al întregii comunități. Foarte mulți doctori s-au îmbolnăvit și asta a creat panică și mai mare. Cei de la salubritate, de exemplu, au refuzat să mai vină la muncă. Astfel, orașe întregi arătau sinistru: munți de gunoaie, străzi goale, instituții părăsite, etc. Cel puțin 75 de milioane de oameni au murit. Au mai urmat : gripa asiatică – 1957 ( peste 4 milioane de morți); gripa lui Mao – 1968 (50.000).

Teacher Movies

În această perioadă mi-am permis luxul de a realiza un top 10 al filmelor văzute, cu și despre cei care ne educă, printre care mă număr și eu, adică profesorii :

  1. Dead Poets Society (1989) – cu Robbin Williams

dead poets society_

  • acțiunea se petrece în 1959
  • o școală de elită numită Welton Academy
  • un profesor de limba engleză
  • metode de predare a poeziei
  • elevii trebuie să gândească singuri
  • profesorul își inspiră elevii
  • un film dramatic.

2. Lean on Me (1989) – cu Morgan Freeman

lean-on-me-641139l

  • Joe Clark un profesor dur
  • un liceu numit Eastside High
  • este transferat din cauza problemelor comportamentale
  • peste câțiva ani liceul devine unul cu mari probleme
  • consiliul de administrație caută soluții
  • Joe este readus pentru a impune o normalitate mult dorită de comunitate.

3. Dangerous Minds (1995) – cu Michelle Pfeiffer

dangerous-minds-

  • Louanne este un ofițer de marină
  • întotdeauna și-a dorit să fie profesoară de engleză
  • problemele din căsnicie o fac să își schimbe optica
  • un liceu din nordul Californiei are nevoie de un profesor de engleză
  • este un liceu de la periferie cu multe probleme
  • majoritatea tinerilor aveau probleme cu drogurile
  • aproape niciunul nu reușea să termine liceul
  • inspirația și motivația devin ingredientele acestui film.

Continue reading

Pamuk fan

Cu siguranță, în această perioadă, marea majoritate aleg ca și activități principale ale autoizolării la domiciliu, fie filmul, fie cartea.

Deși nu sunt mândtu de mine trebuie să recunosc că în ceea ce privește filmul am ales calea mai puțin inteligentă și mai mult comercială, adică netflix sau hbogo. Sper să mă reîntorc la acele ecranizări superbe ce merită din plin tot timpul din lume.

Cealaltă variantă însă, adică cititul, a fost utilizată din plin de către subsemnatul. Între diversele lecturi ale acestei perioade, inevitabil am ales să mă întorc la Orhan Pamuk.

Când toată lumea alegea ”Mă numesc Roșu”(cu care a câștigat și premiul Nobel, în 2006 dacă nu mă înșel) sau poate în cel mai rău caz ”Zăpada”, eu am ales să mă retrag în ”Muzeul Inocenței”. Un roman de dragoste extraordinar, în care personajul principal Kemal face o obsesie pentru o tânără de 17 ani. O carte ce avea să urce rapid în topul preferințelor mele.

Apoi am savurat cu plăcere ”Femeia cu părul roșu”. Ceva mai relaxant din toate punctele de vedere. Mă cam enervase latura asta tradițională a lui Pamuk, cu detalii istorice, culturale, chiar politice. Poate de asta și evitasem acele cărți ale sale de care aminteam mai sus. Acum însă, era pusă în valoare latura sexuală a adolescentului turc.

Însă, când m-am apucat de ”Cevdet Bey și fiii săi” a cam trebuit să am lângă mine și paharul de whiskey. Știam acele străzi din Istanbul pe de rost. Chiar și în oraș când ieșeam preferam un restaurant cu mâncare turcească. Parcă aș fi dat berea noastră cea de toate zilele pe un ceai turcesc meditativ, la restaurantul din apropierea locuinței mele, acolo unde stăteam lângă șemineu și ascultam povești despre ce înseamnă să fii suporter al echipei Beșiktaș.

Din nou un galop de sănătate cu ”Casa tăcerii”. Am citit foarte repede această carte. Aici se dezvoltă conceptul de familie. Din nou tradiții, obiceiuri, culturi: toate expuse prin ochii unei bătrâne. Era altceva, dincolo de istorie și potică. Era, poate cea mai ”domestică” lucrare a autorului.

Am acceptat apoi un exercițiu de imaginație cu ”Fortăreața albă”. O carte despre care nu pot povesti prea multe. Autorul preferă să ducă cititorul într-o lumea ciudată, în care dialogul dintre Sultan și Hogea devine o bună radiografie a naturii umane. Pe alocuri destul de obositoare, dar reușește într-un timp record (211 pagini) și cu resurse puține să te trimită pe un tărâm pe cât de straniu, pe atât de atrăgător.

Azi dimineață am reușit și am terminat și ”O ciudățenie a minții mele”. O lucrare extraordinară în care am înțeles în sfârșit și latura istorică și cea politică. Am spart gheața cu acest roman și mă înclin în fața acestui scriitor. Am avut același sentiment ca și în ”Muzeul Inocenței”. Îmi părea rău că mă despart de personaje (astfel de romane au între 600 și 800 de pagini). Personajul Mevlut cu toate defectele sale este totuși, un factor motivațional, chiar și pentru cititorul neavizat.

Nu îmi rămâne decât să mă resemnez în fața următoarei lucrări ”Cartea neagră” și să sper că e la fel de reușită ca și celelalte. Cu experiența acumulată și cu imaginea unui Istanbul modern mă retrag între cele 500 de pagini, asemeni celui ce se regăsește pe sine la rugăciunea de vineri seara într-una dintre moschei.