Cultura rurală

Acum vreo câteva săptămâni un coleg preot de la Seminarul Teologic îmi recomanda lucrarea lui Octavian Paler ”Autoportret într-o oglindă spartă”. Cu prima ocazie mi-am și cumparat această carte. Aproape de jumătatea cărții găsesc câteva paragrafe referitoare la cultura birtului în mediul rural și forma sa autentică de manifestare. Astfel mi-am adus aminte de momentele în care ieșeam cu bunicul meu în sat duminica. Am combinat amintirile mele cu cartea citită și au ieșit la suprafață câteva reguli.

Tradiția și cultura în mediul rural impuneau anumite reguli acestui act:

  1. Doar după lăsatul întunericului, cînd veneau osteniți de la munca, sătenii intrau pentru aproximativ o oră, o oră și jumătate în crâșmă.
  2. Pănă și copiii compătimeau și batjocoreau pe cei care intrau pe timp de zi în birt. Erau de obicei acei oameni fără căpătâi; cei ce nu aveau dor de muncă; lenea era sancționată de oricine, oricum, oricui.
  3. Era un semn de bărbăție ca mirosul muncii să fie combinat cu iz de tutun și rachiu.
  4. Acolo se spuneau cele mai frumoase pilde și povești. De obicei duminica după slujbă era momentul în care și cei mai curajoși se destăinuiau comunității.
  5. Cei mai muncitori și destoinici stăteau în centru, iar în funcție de capacitatea fiecăruia, cât de gospodar era în sat, se tot îndepărtau până la mesele mărginașe, adică ”paria” comunității ( cei lipsiți de orice drepturi ).
  6. Era obligatoriu ca cei mai înțelepți să facă cinste prima dată când se așezau, precum și la plecare.
  7. Când se făceau vreo două ore de stat la pahar, muierile trimiteau copiii sau nepoții pentru a ajuta capul familiei să nu se facă de râs și să vină cât mai urgent acasă până nu se răcea mâncarea, iar bărbații la vederea celor mici luau o ultimă carafă de rachiu și sub aburii alcoolului îi elogiau pe aceștia afirmând că vor deveni oameni mari, cu carte, cu școală. Erau singurele momente când cei mari aveau timp să se mândrească cu cei mici.
  8. Pe drum cei mici aveau parte de cele mai bune lecții de viață, cele mai alese sfaturi, iar cu puțin noroc primeau și bani pentru că au fost niște ascultători ”rafinați”.
  9. Imediat ce ajungeau acasă se inversau rolurile, bărbații fiind ascultătorii. Așa numita ”ocară” era sarea și piperul întregului ritual. De obicei era un monolog echilibrat din toate punctele de vedere: ceea ce nu s-a făcut în timpul zilei, apoi ceea ce urmează a se realiza până la sfârșitul săptămânii, iar în final celebra comparație cu cineva care a fost harnic în timp ce ”alții” stau la cârciumă. Prima parte, adică introducerea era ca o ședință de grup, ca un consiliu de administrație, în care fiecare membru își dădea cu părerea, iar cei mici aveau și ei voie să participe. Apoi, se tot făcea câte unul nevăzut pînă când în final rămâneau doar cei doi, stâlpii familiei.
  10. A doua zi, cu siguranță, nu se povestea ceea ce s-a întâmplat la bodegă. Eventual peste ani și ani acestea aveau să capete un sens și să devină simbolul tradiției și culturii rurale. Era o formă de respect față de prietenii cu care ai avut atâtea amintiri plăcute.

Niciodată nu se exagera; nimeni nu rămânea dator nimănui; nu se foloseau cuvinte sau expresii categorice, care să nu lase loc de împăcare; o țigară oferită sau o carafă de rachiu erau singurele elemente ce aplanau instant orice ar fi mocnit în sufletul unuia sau a altuia. Era un loc în care femeia nu avea ce căuta – atât de josnic pentru ea, dar atât de normal și de impunător pentru el (era ca un soclu pe care se urcau și savurau preț de câteva zeci de minute întreg ritualul)

Acum însă, cârciuma nu mai reprezintă o instituție, iar în locul ei a apărut acel bar plin de inculți, jocuri de noroc, pornografie, decadență. O înțeleg pe bunica, atunci când într-un mod ironic mă anunța cu tristețe că în sat a murit ”campionul”. Actul de vitejie se măsoară în cantitatea de alcool consumată, iar unii iau și ultimele decizii în acest sens.

Work, work, …

402D9097-5F7F-43BF-AA5D-E4F9F6865A93_1_201_aAu trecut și sărbătorile, iar primul ghiocel oferit azi a indicat subtil venirea unei primăveri infantile.

Sunt vremuri în care suntem asaltați de către tot felul de oferte, care te identifică în permanență cu realitatea dureroasă din jur.

Minim 8-9 ore de muncă în fiecare zi, iar spre seară, după un duș fierbinte, trebuie să-mi revin repede și mă așez la măsuța mea din dormitor, iar în fața laptop-ului încep să lucrez la documente, corectarea de lucrări, dosare, etc.

Pentru prima dată în viața mea am simțit că o felicitare, un mărțișor, sunt doar niște scuze ale celor care au prea mult timp liber. Efectiv agenda nu ne mai permite să fim oameni, să fim sensibili. E un lux să îți poți permite un gând bun. Înseamnă că ești vulnerabil. Mă pierd în mulțime în fiecare zi. Devin un străin. Nu mă mai recunosc. Te rog nu mă întreba ”DE CE?”.

Dar, oricât aș fi de obosit, câteva pagini răsfoite dintr-o carte, sau câteva rânduri așezate haotic pe blog, mă readuc la parametri normali.

Uneori sentimentele mele trebuie să mai aștepte, alteori devin prea entuziasmat de rutina existentă. Mi se întâmplă să arunc câte o privire vinovată unei străine în trafic, sau să fie vreo elevă ”vinovată„ că m-am certat de dimineață cu iubita.

Dar, ……., se-ntâmplă. Cu capul în hârtii, timpul ne zâmbește, însă, conștiința ne îndeamnă seara, în fața unui pahar de whisky, să căutăm soluții și să păstrăm o fărâmă din noi.