Forever young

s560x316_indragostitiInteligența își are rădăcina în inimă. Proiectul fiecăruia pe termen lung reprezintă de fapt, resortul planurilor și dorințelor sale pe termen scurt. Aici intervine raționalul. În rest totul se face prin muncă și prin vocea inimii. Iubește și fă ce vrei. Asta e deviza celui care întotdeauna își dorește însănătoșirea și nu progresul.

Cine gustă din farmecul vieții de zi cu zi înțelege dificultatea și spontaneitatea simplității. Cel care aleargă o viață întreagă să cunoască rafinamentul unui moment își dorește în final, să nu ajungă senil, să fie sănătos și să arate nepoților proiecția sa, comoara sa, piatra sa prețioasă. Nu poți înțelege o atingere, o strângere de mână, decât dacă crezi în planul tău. Zgribuleam zilele trecute sub o pătură așteptând ca răsăritul de soare să dovedească lumii întregi că există un plan pentru fiecare.

Inima își are resursele ei, dar nevoia noastră zilnică o alterează. Să pășești agale în înțelepciunea proiectului tău pe termen lung, asta e cheia ființării tale.

Să nu ne pripim în mocirla ideilor cumpărate ieftin de la marginea identității noastre. Să fim practici doar când se termină un proiect și se întrevede celălalt plan al nostru.

Iubirea pentru acel proiect te face să fii complet. Logic sau logistic ? Iubire și trăire ! Ordinea este aleatorie. Proiectul este același.

One life, one dream

brazilia_3_22973300Ne dorim întotdeauna să fim la înălțime. Cum și prin ce mijloace ? Nu prea contează. Și de ce ar conta? Mergem pe sârmă sau pe funie în fiecare zi, dar măcar suntem la înălțime. Inconștiența, haosul, climatul social, instabilitatea emoțională ne trimit direct pe sârmă. Și cu cât ne obișnuim mai mult cu acest mers elegant, de balerin, cu atât ne uităm mai de sus la ceilalți și ne închidem în propria noastră lume. Mai spunem o minciună, mai jignim pe cineva, mai dăm o șpagă, mai bârfim și noi un pic,mai găsim noi ceva de făcut, că doar așa ne putem menține echilibrul acolo sus la înălțime. Aerul curat de sus nu mai permite să ne alterăm simțurile. Jos e mizerie, e multă poluare, e mult dezgust. Nu mai e nimic (de) pentru nasul nostru. Nimic nu mai e la fel. Și nici nu va mai fi. Se schimbă anturajul, devenim mai reci, căutăm repede soluții în altă parte. Și tot ce au clădit alții pentru noi și ne-au lăsat să continuăm, acum s-a distrus. Trebuie să se rarefieze un pic aerul și e gata. Suntem în altă sferă. E ca în viața de zi cu zi a oricărui om normal. Briza mării sau aerul rece de munte te schimbă. Mai întâi starea de spirit e alta. Apoi, vine aerul schimbării. Atitudinea, stilul vestimentar, accentul, toate se schimbă brusc. Până să ne dăm seama ce se întâmplă, ne facem deja mici pentru alții, care sunt sus și ne privesc cu milă. O singură viața, un singur vis !!! Să trăiești și să visezi la neputință. Dar nu în sens spiritual, ci în sens material. O tragedie ce ne caracterizează. Putem trece peste acest șoc? A vedea din nou realitatea, fără a fugi de ea, e poate, cel mai murdar și obositor lucru. Asta însă, ne definește ca oameni. Să plecăm de jos și să rămânem jos. Să muncim mult ca să facem curat și să ne aerisim viața. Să ne ordonăm viața. Rezultatele nu întârzie să apară: armonie, simetrie, estetică, etică, etc. Să nu ne curgă din gură când vom încerca să arătăm cât suntem de frumoși. Ne place mult să folosim apă de gură, dar totuși avem dopuri de ceară în urechi. Circul are o ironie a sa, o cultură, o prestanță a sa. Echilibristica se definește printr-o ținută corporală, care nu te lasă să cazi. Viața nu îți dă timp să te strâmbi prea mult la ea. One life, one dream !

Lie to Me

61269234“Starea de ascundere și de tăinuire a lucrurilor sunt cele din care adevărul trebuie dobândit ca o jefuire”. Heraclit ne spune că starea de tăinuire se arată prin faptă și prin vorbirea umană. Însă nu se transmite tot prin vorbirea umană, tocmai pentru că ea cunoaște și aparența, înșelăciunea și amăgirea. Ceea ce este păstrat și ascuns în vorbire sunt lucrurile însele în inteligibilitatea lor, acolo unde conturul cuvântului ne face să clipim. Logica ne roagă să folosim judecata. Există însă, porunca, rugămintea, blestemul, fenomenul enigmatic al întrebării. Sensul vorbirii trebuie lăsat să se prezinte. Și ar fi bine să nu clipim și să stricăm întreaga simbolistică.

Să măsurăm cunoașterea în funcție de certitudinea ei și nu în funcție de adevărul ei. Motivația unei afirmații este întrebarea. Orice afirmație reprezintă în ultimă instanță un răspuns. De aceea ne întrebăm întotdeauna cum celălalt ajunge la respectiva afirmație.

Atunci când se înlătură o situație problematică, înseamnă că ni se arată cât de fructuoasă este cunoașterea. Situația depinde de acea afirmație care este adresată. Doar ea poate conține adevăr. Suntem constrânși a ne raporta la un anumit orizont pentru a avea răbdare. Astfel ni se arată posibilitatea, istoricitatea, finitudinea.

Fiecare dintre noi are propria sa limbă. Când sentimentul e reciproc înseamnă că cei doi s-au înțeles în legătură cu ceva. Cu cât vorbim mai mult între noi, cu atât ne înțelegem mai bine unii pe alții și vedem distanța dintre trecut și prezent.

Miracolul pe care nu îl conștientizăm, e că din moment ce vorbim despre ceva, indiferent cât de ciudat sau absurd ar fi lucrul respectiv, acel ceva ni se prezintă ca fiind comun, din moment ce l-am pronunțat. Paradoxal e chiar firea individului ce trebuie să înțeleagă acel ceva.

Ceea ce gândesc atunci când vorbesc despre ceva mă izolează ireversibil față de mesajul primit de celălalt.

Latura mea subiectivă trebuie să dobândească acordul laturii obiective a celuilalt, care îmi dă crezare atunci când îi spun ceva.

Cercul înțelegerii ne limitează cunoașterea și ne arată cât suntem de întrebători asupra realității.

Să ne mințim frumos, dar cu limită. Să nu ne punem prea devreme lațul la gât și să lătrăm la orice prostie, care ni se pare că ar putea fi un adevăr.