Estetică

large_foto-articol-759Chiar și realitatea pe care o numim “urâtă” are conținutul ei estetic. Caracterul formei estetice este determinat de acel Ceva care place sau e moral, care ridică pe om la cerul metafizicii și al realității, acel frumos din punct de vedere natural și fizic. Acel ceva trebuie să se simtă, să se arate.

Spiritul estetic stă sub semnul triadei – Unitate, Armonie, Simetrie. El definește ființa artei sau arta ființei.

Sentimentul abstract definește violența sentimentului, în general, care nu a reușit să se transforme în contemplație. Ușurința cu care apare intuiția este dată de Sentiment și nu de Idee.

Cum șlefuiește sentimentul o imagine? Ce rost are fierberea sentimentelor, dacă spiritul nu se odihnește pe o imagine frumoasă?

Răspunsul e dat de artă, bunul gust și finețea simțului. Un sentiment vioi se transformă întreg într-o reprezentare șlefuită, iar raportarea se face către înțeleapta experiență a vieții.

Un refugiu al vieții și al existenței, pentru care întotdeauna avem timp, este Misterul. Ceea ce nu poate apărea din prima prin cuvinte, prin sunete, prin pictura pusă pe pânză reprezintă Misterul. Acesta aleargă cuvintele până când mușchii gurii noastre obosesc, face ca muzica să tresară în gâtlej sau să ne tremure degetele ce caută clapele ideale, sau care face ca pânza să se piardă în culori.

Independența unei forme presupune materia asupra căreia se exercită. Dependența de frumos trebuie să fie utilă până când va oferi șansa unei garanții a independenței.