Rock night

Îmi aduc aminte de când eram în liceu, de serile de vineri când ascultam cu prietenii, rock fm. Aveam un sentiment de împăcare cu mine, pe care îl am și acum când ascult o piesă rock care mă exteriorizează și ma face să mă simt bine.E un sentiment ciudat, de zbuciumare, de revoltă, de frustrare, de ….. toate, dar care are atâta linişte în el. Un sentiment al tuturor, dar care te lasă în propria tăcere, în propriul suc al existenţei tale.

Sinceritate

Cum devenim la nivel afectiv proprii noștri dușmani? Orice moment de sinceritate față de noi ne transformă instantaneu în victime sigure, vulnerabile, țintă a propriilor glume. Oricât ai încerca să fii echilibrat în astfel de situații vei sfârși prin a spune o minciună(mai mică sau mai mare), tocmai pentru a nu deveni un frustrat al propriei tale sincerități. Ascunderea adevărului și comportamentul duplicitar devine un mod de viață, o mască în fața avalanșei de probleme ce se succed cu rapiditate zi de zi. Uneori nu reușești să faci față solicitărilor și te eschivezi, fără să-ți dai seama că deja ai intrat în acest cerc vicios al reușitelor tale zilnice.

Sinceritatea devine transparentă doar în fața obiectului sau persoanei. În rest ne camuflăm și ne sustragem de la normalitate, atunci când din comoditate bânguim și noi câte ceva din spatele laptop-ului, din spatele telefonului, în spatele unei rețele de socializare. Întotdeauna un sms ne rezolvă problema și ne amăgim că nu ne-am transformat ca alții în niște mincinoși vizibili, ci doar am deviat, am driblat o situație aparent inofensivă.

Cafeaua de dimineață de la serviciu a fost înlocuită cu acea minciună atât de necesară, chiar dacă nu este și suficientă.

Iubita așteaptă de la tine, la finalul unei zile aglomerate, să îi oferi toată sinceritatea de care dispui. Nu știe că modul tău de viață e același ca și al ei. Nu poți oferi mai multe decât poate și ea. E un plafon pus oamenilor de rând care sunt prinși în acest mecanism al conviețuirii dincolo de ziduri.

Sălbăticia cuvantului dat înaintea unui gest te face un om de tinichea, care vrea și el din răsputeri să arate că are o inimă mare. E ca și când ai sta la semafor, iar acele secunde pe care le aștepți îți schimbă părerea și vei da același răspuns, care nu te așteptai să-l rostești, dar un răspuns care te definește.

Suntem ca niște cobai care se învârt zilnic intre aceleași idei monotone și care cu cât își doresc mai mult să se schimbe cu atât devin mai comuni între fragmentele realității ce ne înconjoară.

Să nu fim mai inutili decât ne arată ceilalți că suntem! Stresul și apartenența la ceva ne slăbesc într-atât încât devenim niște candidați perfecți la a fi sinceri în propriile noastre minciuni.

“Chiar și acolo unde nu există vreo cauză, mințim din cauza deprinderii”. (Seneca)

Există un avantaj din toate astea: Începem să avem o memorie bună la câte minciuni spunem. Marele dezavantaj: Când condiția noastră de om ne obligă să spunem un adevăr, atunci nu suntem crezuți.

“Adevărul nu se alterează decât prin schimbarea oamenilor”. (Pascal)