Rock night

Îmi aduc aminte de când eram în liceu, de serile de vineri când ascultam cu prietenii, rock fm. Aveam un sentiment de împăcare cu mine, pe care îl am și acum când ascult o piesă rock care mă exteriorizează și ma face să mă simt bine.E un sentiment ciudat, de zbuciumare, de revoltă, de frustrare, de ….. toate, dar care are atâta linişte în el. Un sentiment al tuturor, dar care te lasă în propria tăcere, în propriul suc al existenţei tale.

Sinceritate

Cum devenim la nivel afectiv proprii noștri dușmani? Orice moment de sinceritate față de noi ne transformă instantaneu în victime sigure, vulnerabile, țintă a propriilor glume. Oricât ai încerca să fii echilibrat în astfel de situații vei sfârși prin a spune o minciună(mai mică sau mai mare), tocmai pentru a nu deveni un frustrat al propriei tale sincerități. Ascunderea adevărului și comportamentul duplicitar devine un mod de viață, o mască în fața avalanșei de probleme ce se succed cu rapiditate zi de zi. Uneori nu reușești să faci față solicitărilor și te eschivezi, fără să-ți dai seama că deja ai intrat în acest cerc vicios al reușitelor tale zilnice.

Sinceritatea devine transparentă doar în fața obiectului sau persoanei. În rest ne camuflăm și ne sustragem de la normalitate, atunci când din comoditate bânguim și noi câte ceva din spatele laptop-ului, din spatele telefonului, în spatele unei rețele de socializare. Întotdeauna un sms ne rezolvă problema și ne amăgim că nu ne-am transformat ca alții în niște mincinoși vizibili, ci doar am deviat, am driblat o situație aparent inofensivă.

Cafeaua de dimineață de la serviciu a fost înlocuită cu acea minciună atât de necesară, chiar dacă nu este și suficientă.

Iubita așteaptă de la tine, la finalul unei zile aglomerate, să îi oferi toată sinceritatea de care dispui. Nu știe că modul tău de viață e același ca și al ei. Nu poți oferi mai multe decât poate și ea. E un plafon pus oamenilor de rând care sunt prinși în acest mecanism al conviețuirii dincolo de ziduri.

Sălbăticia cuvantului dat înaintea unui gest te face un om de tinichea, care vrea și el din răsputeri să arate că are o inimă mare. E ca și când ai sta la semafor, iar acele secunde pe care le aștepți îți schimbă părerea și vei da același răspuns, care nu te așteptai să-l rostești, dar un răspuns care te definește.

Suntem ca niște cobai care se învârt zilnic intre aceleași idei monotone și care cu cât își doresc mai mult să se schimbe cu atât devin mai comuni între fragmentele realității ce ne înconjoară.

Să nu fim mai inutili decât ne arată ceilalți că suntem! Stresul și apartenența la ceva ne slăbesc într-atât încât devenim niște candidați perfecți la a fi sinceri în propriile noastre minciuni.

“Chiar și acolo unde nu există vreo cauză, mințim din cauza deprinderii”. (Seneca)

Există un avantaj din toate astea: Începem să avem o memorie bună la câte minciuni spunem. Marele dezavantaj: Când condiția noastră de om ne obligă să spunem un adevăr, atunci nu suntem crezuți.

“Adevărul nu se alterează decât prin schimbarea oamenilor”. (Pascal)

History ( I )

RSCN9479 Anul 1950. Anul nașterii lui Ioan Petru Culianu, dar și anul morții lui Traian Vuia. Partidul Comunist începea cel de al treilea an la conducere, în forță. Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu Dej făceau cărțile. Ceaușescu încă era mutat de la un minister la altul nefiind decât criticat și catalogat drept un copil care încă nu s-a maturizat și care nu este un bun organizator, încă.

Bunicul meu (în imagine) abia împlinise 17 ani. Erau vremuri dure în care pentru o cană de grâu aveai asigurat un om la muncă, de dimineața până seara, vreo câteva zile bune. Vara era pe terminate, iar toamna nu se anunța a fi una bogată în recolte. Lumea era precaută știind că avea să urmeze un an și mai greu.

Aproape de jumătatea lui septembrie, venind de la muncă, bunicul meu împreună cu un alt consătean aștepta liniștit în gară, trenul. În timp ce fumau o ultimă țigară, consăteanul simte un miros neobișnuit de piele ce venea dinspre unul din vagoanele marfarului din spatele lor. Fără să stea pe gânduri rupse sigiliul și deschise vagonul. Acesta era plin cu pantofi noi nouți, din piele. Nu le venea să creadă ce le-a fost dat să vadă, mai ales în condițiile în care nimeni nu păzea acele vagoane. La repezeala consateanul a luat în jur de 47 de bucați de pantofi, în timp ce bunicul ținea ușa vagonului și se uita mirat la ce se întâmplă. Aproape că nici nu realizase ce i se întâmplă. Nu putu să scoată nici un cuvânt și rămase stană de piatră. S-au urcat repede in trenul ce tocmai venise și pe care il așteptau pentru a-i duce acasă. Țin să menționez că din gara Verești unde se aflau și până acasă aveau de mers aproximativ 15 minute cu trenul. Aveau să facă o singură oprire într-o haltă. Din prea mult entuziasm sau poate de frică, bunicul a oferit unei bătrâne 6 perechi de pantofi. Nu aveau de unde să știe că acest gest îi va salva. Când au ajuns în gara din sat au constatat că se cam terminase cu bucuria, pentru că au și fost luați pe sus și duși la secție.

Acolo au aflat că dacă valoarea bunurilor furate depășește suma de 2500 de lei atunci, conform legii, vor primi fiecare câte 10 ani de inchisoare. După ce s-au făcut calculele s-a constat ca suma era de 2000 și ceva de lei. Daca nu ar fi oferit cadou acelei bătrâne 6 perechi de pantofi atunci suma ar fi sărit un pic peste 2500 de lei.

Bunicul nu luase nici măcar o pereche, ci dimpotrivă făcuse gestul de a mai scăpa de marfă, doar că juca rolul de complice și asta l-a costat. I-au dat 4 ani de muncă în folosul comunității, iar până la proces a fost luat în arest preventiv. A stat 4 luni fără câteva zile, în închisoare și procesul încă nu se terminase.

Și-a luat inima în dinți și cu permisiunea unui jandarm a reușit să plece din închisoare pentru a merge acasă la procuror. A insistat și a fost primit datorită vârstei. Procurorul a înțeles despre ce era vorba, dar nu putea înțelege cât mai avea să stea acel tânăr în închisoare, dacă procesul nici nu începuse.

A fost eliberat a doua zi fără a mai trebui să facă ceva în folosul comunității. Cele 6 perechi de pantofi l-au salvat. Într-o zi de 6 s-a și născut. Cred că a fost norocos și atât.

Acele vremuri, foametea, teama de a nu avea ce da de mâncare la copii, frica de a nu mai fi o povară pentru părinți, au dus și la astfel de situații pentru care unii au plătit scump. Alții au fost mai norocoși ( la 81 de ani stă pe terasă la un pahar de cognac și îmi povestește mie toate aceste întâmplări).

Sunt o babă comunistă

Sunt_o_bab_comunistaAm fost vinerea trecută la cinema să văd și eu în prezența regizorului Stere Gulea, acest film. Lume bună adunată laolaltă să vadă ce poate să mai aducă nou, încă un film despre comunism.

Inițial mi-am zis că se putea și mai bine, dar lumea e deja plictisită de orice artificiu referitor la acest subiect. Un film simplu, ușor de digerat, pe alocuri chiar melancolic, cu o doză echilibrată de umor, pentru cei mai tineri, dar și cu anumite scene sarcastice pentru cei care umblau tot timpul la braț cu propria lor umbră.

În concluzie toată lumea a savurat această peliculă, chiar dacă unii zâmbeau elegant și autoritar, exact ca în vremurile lor “bune”.

S-a văzut totuși că un orășel din provincie încă este ancorat în rădăcinile sale și se acomodează mai greu. Lumea este obișnuită să fie lăsată în pace și încă nu poate fi receptivă la un exercițiu de exteriorizare istorică și afectivă.

Comunitatea a făcut front comun să participe la un eveniment și atât. Dincolo de acest aspect nu prea poți să speri la ceva creativ, definitoriu și specific din partea ei.

Acest film mi-a arătat că începem să fim mai detașați în privința acestui subiect, chiar să facem haz de necaz, mai un pic ironici față de ce regretă mulți din acea perioadă. Probabil este ceva natural, firesc, având în vedere că au trecut 23 de ani. Încercăm să scăpăm de acea teamă care încă există în ființa noastră. Sunt mulțumit de ceea ce am văzut. Nu mai suntem închiși în câteva date istorice, evenimente de reper, sau oameni educați cu bocancul pe creier.