Modernismul emoţional

Observ că de la o zi la alta ne modernizăm şi noi în ceea ce priveşte afectivitatea şi mulajul ei asupra societăţii. În oraşele mari în care munca şi traiul zilnic sunt pe primul loc, nu prea mai este loc şi timp pentru acele “văicăreli emoţionale”.

Acolo unde este sărăcie şi societatea se înfăţişează în toată prostia ei. Într-un oraş sărac şi fără prea multe activităţi nu prea ai cum să te dezvolţi liber pentru că există anumite bariere. Chiar şi în spatele unei familii fericite cu mulţi copii, se află o întreagă telenovelă. Parcă toţi au venit în acelaşi timp la spovedanie şi au şoşotit atât de mult despre problemele lor încât cam toţi au aflat, pentru că şi ei au cam acelaşi fel de probleme, şi deci le va fi mai uşor să te judece.

În oraşele mari în care munceşti mult ca să fii liber şi să duci un trai după cum îţi doreşti, niciodată nu vei avea prieteni buni. Vor fi nişte amici mai apropiaţi sau amici mai îndepărtaţi. Nu că nu ai vrea sau nu ai putea, dar timpul şi nevoile tale nu îţi mai permit acest lucru. Imediat îi înlocuieşti, precum Tv-ul din sufragerie. Familia nu va mai depinde neapărat de tine şi nici tu de ei. În cel mai fericit caz, dacă esti mai emotiv, atunci îţi poţi transforma familia în confident, amic apropiat sau terapeut ( vizitându-i mai des sau având un abonament accesibil la telefonia mobilă).Lumea este, sau pare mai emancipată, de aceea şi relaţiile pot fi variate: despărţirea de iubită sau soţie sunt digerate mai uşor, fără a face vreo tragedie din asta. În oraşele mici în care ai acasă dosare ca la poliţie despre toţi oamenii din jurul tău, se face o adevărată tevatură: unii se sinucid, alţii se înneacă în aburii alcoolului, alţii găsesc diverse vicii, iar unii se schimbă radical şi aleg un stil de viaţă pe cont propriu în care totul este catalogat ca şi trofeu, ca şi câştig.

Suntem supuşi greşelii, dar parcă nu trebuie să urmăm întocmai “nevoile” comunităţii din care facem parte. E ca o lecţie de psihologie: mediul social are rolul cel mai important. Singura şansă de a fi salvat de influenţa negativă a mediului social este educaţia. Te vei marginaliza şi vei căuta sensuri. Dacă vei întâlni o altă persoană educată ca şi tine atunci mediul social va pierde şi influenţa nu va mai fi resimţită, cel puţin o perioadă. Dacă nu ai noroc, atunci va trebui să schimbi mediul social sau să faci din educaţia ta un centru al spiritualităţii şi moralităţii greu de dărâmat de către acel mediu.

Suntem egoişti la acele chestiuni pe care ar trebui să le împărtăşim, dar devenim sentimentali şi darnici atunci când ar fi necesar să dăm dovadă de siguranţă, de caracter. De cele mai multe ori ne ascundem după fusta mamei, în spatele unor sfaturi date de prietenii noştri buni, sau ne formăm un cerc vicios între noi şi viitoarea familie(soţie, copii).

Societatea te pedepseşte pentru orice pas greşit şi te trimite în exil, iar acolo rămânem realişti în faţa unei coji de pâine. Ne trezim cam târziu la realitate, dar e o experienţă care nu te face să îţi vezi clar următoarea mişcare. De fapt e o “spălare de creier”. Societatea sau comunitatea te va primi repede cu braţele deschise. Vei fi cetăţeanul model.

De aceea îi mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu şi atât.

Hrană spirituală

alx01Astăzi am avut la Seminarul Teologic un invitat special, IPS Teofan. Mi-a plăcut  mult să ascult învăţăturile Înalt Prea Sfinţitului. A fost o zi specială în care majoritatea dintre noi am lăsat la voia întâmplării cele petrecute şi spuse. În jur de 6.10 dimineaţa a început liturghia care s-a terminat undeva în jurul orei 9.30. A urmat apoi, un tur al claselor în care Mitropolitul a împărtăşit fiecărui colectiv de elevi câteva din experienţele Sfinţiei Sale. A fost plăcut atât pentru elevi cât şi pentru profesori. La amiază am luat cu toţii masa la cantină, iar apoi a urmat o mini conferinţă cu profesorii, în care a îndemnat la a urma triada învăţământului teologic: curiozitatea de a merge la biserică, experienţa oferită de mănăstiri şi profesionalismul seminariilor teologice. Un discurs calm în care s-au adus atât argumente pozitive, dar şi cele mai puţin încurajatoare. A fost o zi obositoare pentru toată lumea, care s-a trezit la 3-4 dimineaţa, dar una plină de hrană sufletească. Pentru mulţi dintre noi acesta a fost primul contact cu Înalt prea Sfinţitul. Un moment unic şi diferit de ce ne aşteptam. Limbajul strict teologic a lipsit în dauna unui limbaj natural şi plin de învăţăminte. S-au scos la suprafaţă multe idei bune, iar pe final nu au lipsit nici glumele şi nici buna dispoziţie. Dialogul a fost unul amical: plecând de la situaţia şi viitorul elevului am ajuns să ne gândim practic şi la ce vor să ofere pe viitor politicienii noştri. Se cheltuie undeva la 2300 de lei pe an pentru un elev, iar statistica arată că doar 15%-20% dintre elevi continuă o facultate de teologie, iar restul rămân în parohia lor pentru a câştiga şi ei un 5 lei sau cel mult 10 lei, ca şi cântăreţi bisericeşti. Puţini mai aleg drumul mănăstirii şi se pierd pe drumul incertitudinii dezvoltat din ce în ce mai mult de către societatea noatră.

Fără a mai scrie nepermis de mult, închei prin a spune că hrana spirituală trebuie căutată în toate formele ei şi potenţată la maxim.

Activitate curentă

Dear-StressEu: prefer să citesc o carte bună, prefer să văd un film bun, prefer să-mi sărut iubita sub un copac înflorit şi să-i spun că o iubesc mult, prefer să merg un weekend la ski, prefer un weekend liniştit la munte, prefer să merg la o piesă de teatru, prefer să merg la o conferinţă culturală, prefer să beau un vin bun alături de un preot care ştie să te indrume (şi care ştie nişte bancuri bune şi nişte ghicitori la fel de bune), prefer să merg la biserică şi să ascult nişte pilde şi învăţături demne de urmat, prefer să merg să mănânc un borş bun alături de călugări la o mănăstire, prefer să mă urc în maşină şi să mă duc până la Iaşi să mă plimb cu iubita sau cu prietenii prin Copou, prefer să mă duc la Suceava şi să stau la o bere cu vărul meu, arhitectul, care e şi filosof la băutură. Prefer să ies la o terasă cu elevii mei, prefer un club în care cei de vârsta mea ştiu ceea ce e o muzică bună. Prefer să joc un meci de fotbal alături de profesoraşii mei. Prefer într-o dimineaţă răcoroasă să ies la alergat. Prefer să le amintesc bunicilor mei că-i iubesc şi dacă am timp să-l ispitesc pe bunicul la un pahar de cognac. Prefer să nu fiu stresat şi să am o viaţă liniştită, civilizată, cumpătată, în doi dacă se poate:))) Prefer realitatea dură, dar constructivă în dauna telenovelelor zilnice îmbibate de minciuni şi răutate. Prefer să învăţ tâmplărie de la bunicul meu şi să nu fug de munca de jos, chiar şi în construcţii alături de unchiul meu. Prefer să mă trezesc dimineaţa zâmbind şi fără a fi afectat de ştirile cotidiene. Prefer să mă detaşez de ceea ce poate fi mai oribil şi să fiu un optimist incurabil. Prefer să scriu pe blog decât să stau în pat degeaba. Prefer să ies cu căţelul la o plimbare relaxantă prin parc. Prefer să vizitez pe cineva drag şi să fiu în jurul familiei indiferent de distanţă. Prefer să-mi reamintesc mai des că am terminat filosofia şi am o responsabilitate faţă de mine. Prefer să fiu umil cu mine, dar fără să mă abat de la puţinele reguli care mă conduc în viaţă şi care mă fac să supravieţuiesc.

Unii: preferă ieşitul în turmă la un club de fiţe, preferă să piardă o jumătate de zi pe facebook, preferă să stea 2 ore la coadă la shaorma, preferă să scrie o infinitate de sms-uri, pentru că nu ştiu să comunice. Preferă să piardă o jumătate de viaţă în faţa calculatorului, la jocuri, la filme de duzină, la messenger, etc. Preferă să mănânce seminţe şi să caute citate superbe pe google. Preferă să judece toţi cunoscuţii. Preferă orice formă de înjosire pentru a supravieţui în turmă. Şi aş putea continua la nesfârşit, dar prefer să vorbesc mai mult despre activităţile mele.

Activităţile curente sunt cele care te definesc ca om, chiar dacă în particular simţi că trebuie să reciteşti Platon sau simţi că pentru 5 minute nu mai există reguli de etică şi morală.

Conferinţa educaţională

poza_conferinte Observ zi de zi la şcoală, la orele pe care le am cu elevii mei, că aceştia au tendinţa de a nu mai avea răbdare la informaţia brută, nefinisată pe care o primesc în fiecare zi. Genul acela de conferinţă susţinută în stilul Dan Puric are un succces enorm. Am văzut că foarte mulţi preoţi apelează la acest gen de discurs (am scris în acest sens pe blog). Elevii îşi doresc enorm astfel de întâlniri: în primul semestru am avut 5 astfel de întâlniri la Seminarul Teologic, iar în primăvară îl aşteptăm, chiar şi pe domnul Dan Puric.

Acest gen de conferinţe mulţumesc toate categoriile de elevi: cei care nu înţeleg sunt liniştiţi că nimeni nu îi întreabă nimic şi nici nu sunt obligaţi să gândească în vreun fel, iar cei care mai citesc câte ceva îşi îmbogăţesc experienţa şi îşi clarifică anumite temeri, termeni,etc.

Am simţit această dorinţă chiar zilele trecute la o oră de psihologie: a fost îndeajuns să primesc două cereri de clarificare a unor termeni precum metafizică şi psihologia inversă. Am făcut timp de o oră o legătură între aceşti termeni şi am avut acel timp de conferinţă: experienţe proprii, limbaj de specialitate, câteva anecdote, ceva sarcasm, agresivitate verbală în sensul bun al cuvântului şi o atmosferă amicală. Copii au fost încântaţi la maxim şi mi-au mulţumit din suflet pentru acest moment. E minunat pentru ei să vadă că nu mai au anumite bariere impuse de programe şcolare, recuperarea materiei, recapitularea conceptelor, inchiderea între autori şi opere, etc.

Ceva trebuie făcut pentru aceşti tineri, dar fără a fi melancolici şi a accepta ca aceştia să nu mai gândească deloc şi să fie ajutaţi din clasa I şi inclusiv la bac. Îi trimitem în lupta vieţii total nepregătiţi şi vulnerabili.

La ora de logică elevii îmi rezolvă propoziţiile compuse pe tabletă, iar la ora de filosofie nu mai îmi permit să pun o întrebare pentru că tehnologia îi ajută mai repede decât aş fi putut eu crede.

Mă simt uneori înfrânt de sistemul educaţional şi parcă mă văd în ochii elevilor mei, adică debusolat. Datorită lor, încă mai am curajul de a mă lupta şi de a ne educa unii pe ceilalţi.