Iubirea

Doi tineri se iubeau foarte mult şi făceau cele mai mari sacrificii pentru a-şi arăta dragostea zi de zi.

Părinţii nu au fost de acord cu această relaţie şi le-au făcut numai greutăţi.

Trişti, dar plini de speranţă şi mai ales cuprinşi în voalul iubirii, ei nu şi-au mai spus nici măcar prenumele unul altuia. Nu vroiau să-şi aducă aminte de nimic, ci doar de dragostea lor zilnică şi în acelaşi timp veşnică.

În fiecare zi îşi spuneau: “Eşti al meu” şi tu “Eşti a mea”. Aşa se alintau şi aşa îşi exprimau iubirea. Ulterior s-au plictisit de acest aer oficial dat de “al meu” şi “a mea” şi au început să-şi spună “Meuţ” şi “Meuţa”, de la “(al)Meu” – “(a)Mea”.

Părintele Hrisostom sublinia faptul că cei doi tineri veneau de fiecare dată la spovedit la el. Niciodată nu şi-a permis să le zică pe nume, adică Nicolae şi Maria, ci îi avea alături tot timpul, şi fizic, şi in suflet, ca MEUŢ si MEUŢA.

Dragostea trebuie înţeleasă în adâncul ei, chiar şi prin cele mai banale cuvinte, gesturi, fapte, dar care înseamnă atât de mult pentru cei ce o deţin.

Halloween

Întrebat fiind ce părere are biserica despre astfel de sărbatori, părintele a răspuns scurt:

“De ce trebuie să mă sperii eu de ceva? De ce trebuie să port o mască? De ce trebuie să mă schimonosesc când oricum sunt schimonosit în fiecare zi de către alţii?”

Ar trebui să cuceresc Everestul dacă am nevoie de adrenalina. Ar trebui să îmi găsesc acele activităţi care să nu mă facă să accept un gest, oricât de prostesc, al turmei.

Îmi este de ajuns să ies într-o zi de la duş, cu sau fără halat pe mine, şi să mă uit în oglindă, ca să mă sperii suficient.

Ne schimonosim atât de des unii la alţii încât, nici rudele nu se mai înţeleg între ele. Ar trebui să ne dăm seama că noi nu prea avem posibilitatea de a ne alege rudele, ele ne sunt date într-un fel, deci ne consumăm degeaba şi găsim cele mai penibile scuze, în loc să ne găsim locul în familie.

Este la fel ca şi spiritul sărbătorilor de iarnă, care a cam dispărut de la noi, iar foarte mult regreta şi accepta realitatea. Ar trebui să reinventăm chiar noi spiritul crăciunului, prin fapte şi nu prin vorbe : să împodobim chiar noi bradul, fără a acuza pe cineva; să cântăm o colindă prin casă, pentru noi şi nu pentru alţii; să realizăm acele cadouri, chiar şi simbolice, fără a acuza punctualitatea “Moşului”; să ne imaginăm mirosul plăcintelor şi prăjiturilor făcute la cuptor de către bunica şi să dăm cel mai puternic sens acelor imagini făcând ceva în acest sens; etc.

Pildă

Un pui de vultur se rătăceşte şi ajunde în curtea unui ţăran. Fiind prea mic şi neştiind cum arată părinţii săi şi care este soarta sa pe acest pământ, el s-a adaptat la ceea ce făceau găinile din curte. Era un frate de al lor şi se purta ca atare. Stătea în ţarc cu ele, scormonea în pământ, căuta râme în pământ, etc.

La un moment dat a fost văzut de cineva care foarte mirat s-a repezit la el: “dar tu eşti un pui de vultur! ce faci aici? ar trebui să încerci să zbori în loc să stai în ţarc! ar trebui să te uiti la cer şi să pătrunzi văzduhul, nu să scormoneşti în pământ! ar trebui să priveşti soarele de aproape, în loc să cauţi râme! nu sta aşa, că nu acesta este rolul tău!”

Vulturul nu a vrut să înţeleagă nici în ruptul capului acest lucru. A fost urcat chiar într-un copac ca să zboare, dar nimic. A căzut,s-a ridicat şi a pus capul în pământ.

Într-o zi când era atât de mândru între găini, a simţit nevoia să se uite în sus, căci îl durea foarte tare gâtul. S-a uitat lung şi atent către soare. Atunci l-a străfulgerat ceva. A înţeles care este rolul său şi fără să-şi dea seama s-a ridicat către cer şi a început să zboare din ce în ce mai tare, până când nimeni nu l-a mai văzut.

Aceasta este tradiţia. Cândva fiecare va înţelege ceea ce are deja în el. Important e să nu lăsăm ca ea să treacă pe lângă noi. Ne vom simţi bine în continuare, dar nu vom fi noi. Vom fi lipsiţi de sens şi de asemenea şi viaţa noastră va fi lipsită de sens.

Desfrânare

O tânără în jur de 16 ani pune o intrebare Arhimandritului : “Ce mi se poate întâmpla dacă duc o viaţă desfrânată?”

Părintele Hrisostom răspunde: ” E ca şi cum ai tăia cablul cu lichid de frână al unei maşini. Vei avea o maşină dez-frânată. Te vei urca la volan, vei porni maşina şi vei vedea ce ţi se întâmplă. Probabil, în cel mai scurt timp Sfântul Petru îţi va răspunde la această întrebare”.

Tradiţie = Identitate

 Am participat în seara aceasta alături de colegii şi preoţii de la Seminarul Teologic Botoşani, la Teatrul Mihai Eminescu , la un simpozion pe tema tradiţiei. Invitat special a fost părintele Hrisostom Rădăşanu, consilier pe teme de educaţie din partea Mitropoliei.

A fost un discurs adresat tinerilor, elevilor noştri de liceu, dar şi profesorilor. Dornici de a mai înţelege liniştea unui călugăr am ascultat cu înţelepciune vorbele sale curate şi pline de iubire.

Cele aproape 45 de minute de discurs au avut rolul de a sensibiliza tineretul în privinţa acestui termen de “tradiţie”.

“Tradiţia apare atunci când ne este bine şi nu atunci când ne este rău şi căutăm o formă disperată de a ne refugia, de a ne ascunde, de a ne ajuta cât mai repede cineva anume”.

Îşi aducea aminte părintele, ca de altfel toţi cei care au prins câte un pic din perioda comunistă, cât de greu se făcea rost de ciocolată pe atunci. Nostalgic povestea cum mama sa atunci când venea cu o ciocolată acasă nu o împărţea la toţi cei 5 membri ai familiei, ci la doar cei 3 copii ai ei. Deşi era o perioadă grea ei considerau la vremea aceia ca li se cuvine acea parte de ciocolată şi că aşa trebuie să fie. Nimeni nu ne învaţă părinţii cum să procedeze, nici nu li se oferă nişte cursuri orice altceva, ci pur şi simplu aşa simt că e mai bine pentru ei. Aici regăsim tradiţia. Abia târziu a observat cât de mult adorau dulciurile şi ciocolatele părinţii săi, dar tradiţia se exprimă prin astfel de sensuri pe care le dăm. Este o poveste chiar banală pe care o regăsim în fiecare dintre noi, dar din care trebuie să învăţăm atât de multe.

“Mergeţi măcar o dată într-o casă de copii şi veţi vedea cât de mult vă preţuiţi părinţii. Atunci când intraţi şi vedeţi 30 de copii care ridică braţele către voi nu aveţi cum să nu înţelegeţi tradiţia”.

Fiecare are o bunică sau un bunic care pare că nu se interesează prea mult de soarta voastră. Nu e adevărat. “Prima regulă a dialogului este să taci şi să asculţi”. De acea Dumnezeu ne-a dat două urechi şi o singură gură: ca să putem asculta mai mult decât vorbim. Bunica sau bunicul în înţelepciunea lor nu vorbesc niciodată neîntrebaţi. Au acea logică a bunului simţ care-i opreşte în a face comentarii sau a judeca. Dacă îi întrebi ceva îţi răspund detaşaţi şi calmi de problema care te frământă. Aproape că nu-i înteresează timbrul vocal, dar cu siguranţă îţi va rămâne pe retină imaginea lor. Asemeni unei icoane. Părinţii îi puteţi vedea de multe ori nervoşi, dar niciodată nu vă puteţi vedea mama sau tatăl demoralizaţi, dezolaţi, dezumanizaţi.Bunica simte atunci când vremurile sunt bune şi cheamă tradiţia către noi. Pune repede şi face un colac, o pâine la cuptor. Te anunţă calm că atunci când cerul va fi alb atunci va fi gata şi pâinea din cuptor, iar părinţii şi nepoţii caută dezorientaţi să vadă culoarea cerului de deasupra cuptorului şi se uită pierduţi în văzduh. Înăuntrul cuptorului însă este cerul, cupola, arcada care îţi arată când s-a încins focul şi sunt gata colacii, dar noi nu am înţeles chemarea tradiţiei.

Asemeni Meşterului Manole care a făcut dintr-un zid vechi o biserică mare şi frumoasă aşa şi noi trebuie să chemăm tradiţia, care va veni ca un zid trist şi urât în faţa noastră, dar va deveni ceva măreţ în inima noastră. Atunci când a zidit pe Ana a înţeles sensul tradiţiei.

Un francez sarcastic întreabă cu mirare un evreu: “De ce aţi făcut o moschee atât de mare când în jurul vostru este atâta sărăcie, războaie?”  Evreul răspunde: “Dar voi când aţi construit Notre-Dames eraţi mai bogaţi?”

“Trebuie să căutăm în adâncul inimii noastre acel zid părăsit şi să nu lăsăm tradiţia să treacă pe lângă noi”.

Metafora şi Sensul

De obicei găsim un fundament în ceea ce spunem tocmai prin resortul pe care il ofera cele ce nu pot fi spuse, ci doar gândite.

Contextualitatea oferă cel mai plauzibil sens pe care îl putem oferi, iar cei care nu înţeleg acest lucru o fac din bun simţ. Moralitatea utilizării unui sens îi întăreşte de fapt sensul deja existent.

Nietzsche: “Mai bine un sens, oricare, decât absenţa de sens“. (Genealogia Moralei)

Sensul pare a ne conduce, prin şlefuire, la ceea ce noi numim metaforă, tocmai pentru a descoperi ulterior complexitatea şi frumuseţea limbajului.

Davidson: “Metafora nu se distinge prin sens, ci prin folosire…..”.

Nu putem utiliza metafora ca şi unealtă doar de dragul de a mai da o definiţie clasică a limbajului.

Metafora atunci când e creată are o cauză pe care trebuie să o căutăm atent; în schimb noi căutăm doar ceea ce exprimă ea, fără a ne lua în calcul că ea nu exprimă de fapt nimic. Nu acesta este rolul ei.

Davidson: “Un limbaj care a fost în întregime numai metaforă va fi un limbaj care nu a avut nici o utilitate“.

Kurz: “Metafora nu vorbeşte despre trăiri, ea le încorporează“.

Imaginea care apare în  gândire este acel sens care se înfăţişează ca şi caracteristică a ceea ce simţim, iar rareaori metafora exteriorizează acest fapt, deşi are încorporat în ea acel fapt.

Metafora este atât de discretă încât pune în dificultate simţirea care se grăbeşte să dea un sens, să se exteriorizeze, prin vocea “sclavului” care îi este cel mai la îndemână.

Rainer: “Interioritatea şi exterioritatea sunt metaforele fundamentale prin care se exprimă faptul că sufletul posedă un spaţiu lăuntric, care este accesibil doar individului. În mod strict privat şi, aşa cum spune numele latinesc individuum, nu poate fi împărţit cu altul “.

Metafora “ne ajută” să devenim prizonierii limbajului, fără nici cea mai vagă idee asupra faptului că el poate fi depăşit  chiar prin el însuşi.

Sensul, metafora, limbajul sunt în final doar acele cuvinte care ne îngreunează vorbirea, tocmai pentru că prin tăcere “ne configurăm geometria”.