Ultimul weekend al toamnei

 Cred că acesta a cam fost ultimul weekend al toamnei. Chiar dacă era o vreme ciudată şi nu prea aveam habar cam cu ce haine să ne îmbrăcăm, mi-am luat inima în dinţi şi împreună cu “concubina” am fost într-o plimbare romantică la lacul lui Mihai Eminescu. Şi insistenţa noastră a fost răsplătită: aproape două ore am avut parte de o vreme ca în poveşti.

Vreme frumoasă şi o linişte de invidiat. La 10 kilometri de Botoşani găseşti întotdeauna o oază de meditaţie şi contemplaţie.

Chiar dacă, fiind o proprietate privată acum,lacul nu arată chiar aşa cum ar fi trebuit, ne bucurăm de acest peisaj.

 Nici nu vreau să mă gândesc cam cum ar fi acest loc dacă s-ar investi bani în curăţenie şi amenajare măcar.

Când eram mic, îmi aduc aminte, veneam cu doamna educatoare, doamna învăţătoare şi era un loc minunat al copilăriei noastre: aveam în stânga lacului o poeniţă unde jucam volei, fotbal şi alergam mult pentru nişte copii dornici de a-şi consuma enrgia în natură.

 Nuferi galbeni şi albi pluteau pe lac în cel mai frumos dans al celor mai pure culori.

Pentru noi cei mici era un adevarat “pericol” acest lac. Parcă veneam într-o rezervaţie naturală, care depăşea orice vizită la zoo: pescăruşi, lebede, cocostârci, broscuţe de tot felul, peştişori de baltă, şerpi, broscuţe ţestoase, etc. Totul era atât de natural încât nu aveai cum să nu mulţumeşti naturii pentru cadoul oferit.

Jos în parcare era un restaurant mare, impunător, cu o terasă ce înconjura localul. Acele mese din fier şi acele feţe de masă în carouri, alb cu roşu, care erau roz de acum de cât erau de uzate, făceau toţi banii, când o doamnă în floarea vârstei, dată ostentativ pe buze cu un ruj roşu strălucitor, îţi aranja elegant un pepsi în faţa ochilor. Acum însă, mi-a fost prea ruşine să fac nişte poze macabre la un loc care este dărâmat şi nu mai “respiră”.

 Acum însă într-o zi de sâmbătă după-amiază nu am observat nici un tânăr care să-şi plimbe iubita romantic prin acest loc minunat. Vin în special cei de vârsta a doua şi chiar de vârstă a treia, care fac poze şi se bucură de peisaj tocmai pentru că înţeleg simbolistica acestui loc.

Tinerii sunt prea stresaţi şi nu reuşesc să ţină minte nişte versuri ale unui poet care le pune mari probleme la bac.

Rămân un nostalgic şi un romantic incurabil şi închei cu o perlă a unui elev de clasa a XII-a care afirma la bac : ” Cătălin şi Cătălina nu aveau probleme financiare tocmai pentru că avea regele destui bani cât să aibă grijă şi de iubirea lor”.

Sistemul educational

Dascalii au muncit mult ca sa ajunga “cobaii” societatii. De la mariri de 50% au ajuns la scaderi de 25% (teoretic, ca practic au ajuns pe la 38-40%).

Citeam zilele acestea in presa de peste ocean cum americanii din Idaho, de exemplu, au semnat un contract de peste 100 de milioane de dolari, ca in urmatorii ani fiecare elev sa aiba laptop-ul sau(nu ca nu ar avea acasa, dar la scoala trebuie neaparat). Peste 6000 de laptop-uri ultra performante se vor duce doar pentru profesorii de acolo. Scolile pe langa laptopuri vor fi dotate si cu tablete PC pentru cei mici, pentru ca un studiu facut de ei a aratat ca cei de varste  mici sunt mult mai receptivi la cunostintele de baza in format digital.

In Austria dupa o munca de mai bine de 10 ani au ajuns si ei la concluzia ca e bine sa-si specializeze tinerii pe ce au nevoie si au introdus o forma mai avansata a ceea ce la noi se va numi de la anul, bacalaureatul profesional. E o diferenta mare avand in vedere ca ei ii si introduc pe piata muncii si nu isi bat joc, adica sa ii trimita peste granite. Francezii au adoptat asemenea masuri de aproape 11-12 ani si au tinut tinerii in tara scolindu-i exact pentru ce aveau nevoie.

In Germania fiecare scoala se bucura de anumiti sponsori, care mai dau un laptop, mai niste articole sportive, etc. Acum la sfarsitul anului vor scoate un ebook reader (Txtr) care va costa 9,90 euro, tocmai pentru a ajuta tinerii care nu prea le au cu cititul.

In Olanda de prin 2005 scolile au semnat contracte cu diferite firme pentru a inchiria gratis pe tot parcursul anului scolar biciclete tinerilor, cu care acestia se deplaseaza chiar si in mijlocul Amsterdam-ului. Asta dupa ce de mai bine de 10 ani au pus la punct toata infrasctructura : piste speciale pentru biciclisti, parcari imense pentru biciclete chiar in incinta scolii, etc.

Tot mai multe tari din Europa incurajeaza invatamantul digital suportand orice costuri si aducand in fata elevului o informatie noua, simpla, defalcata, comprimata, utila, la zi, etc.

Pana si turcii au devenit mai flexibili in ceea ce priveste tehnologia de ultima performanta si au inceput sa investeasca din ce in ce mai mult.

In China copii de clasa a patra sunt rugati sa nu isi uite aparatele foto DSLR (cele mai performante existente pe piata in 2012) pentru ca vor vedea peisaje frumoase si de neuitat. Ei nu au de desenat vaza si marul cum faceam noi cand eram mici, ci lucreaza in photoshop imaginile din vacanta si le convertesc in anumite formate, asa cum le cere doamna invatatoare. Dupa o zi obositoare la scoala, cel mic se relaxeaza cu tat-su la un playstation sau la o consola Xbox, iar la noi te rogi sa nu vina tata beat, ca ti-o iei peste freza.

A aparut pe piata o tableta PC care costa mai putin de 100 de dolari si se adreseaza copiilor ce provin din tari defavorizate. Si la noi in tara cei de la Evolio se  impun pe piata cu tableta de 7 inch, care costa sub 100 de euro.

Majoritatea scolilor au renuntat de mult timp la aceste metode comuniste in care manualul este sfant, iar catalogul e principalul mijloc de manipulare. Totul este in format electronic, iar la sfarsitul programului zilnic, oricine poate vedea in timp real, notele, absentele elevului, ca si celelalte date privind comportamentul, anturajul elevului, si evenimentele cotidiene ale scolii.

Videoproiectorul a devenit ceva banal si este utilizat doar la videoconferinte sau la o lectie care necesita un bagaj suplimentar de informatii, tocmai pentru ca au multe alte optiuni. La noi insa exista sau nu, unul, iar cand ai nevoie de el oricum este la altcineva care a fost mai spontan sau il utilizeaza frecvent in dauna celorlati. Doar pe la inspectii ce mai vedem cate un proiector ( tot ca metoda comunista de a impresiona cei veniti de la partid).

In Olanda in nici o institutie publica nu se fumeaza. Punct. Nu are nimeni ce comenta. La noi se poate fuma in liniste, chiar in fata profesorului, ca doar nu este nici o problema. Suntem maturi cu totii, ce naiba. Daca e vreun director mai cu fata de comunist mic si pacatos, atunci le improvizeaza un tarc, iar “animalele” sunt lasate liber acolo –  sa fumeze, sa scuipe, sa manance seminte.

La suprafata toate liceele s-au izolat termic, vopsit in toate culorile, dar inauntru aceeasi atmosfera de neliniste cu pereti albi si goi si niste banci scrijelite. Elevii in pauza au activitati deosebite: inghit creta, isi arunca cate o bucata de creta unul altuia, se fugaresc pe scari sa vada cine pica primul pe jos, isi arunca ghiozdanul de la etaj, se urineaza in sticla de suc a colegului, mai pisca de fund o colega de clasa, etc. Ce m-a uimit e ca in anul 2012 cand scolile sunt dotate cu monitoare 3D, tablete PC, laptopuri, proiectoare, laboratoare performante de orice fel, nu doar acele laboratoare de informatica facute la noi cu bani europeni, la noi elevii in pauze joaca lapte gros.

Orele de educatie fizica si sport sunt atat de benefice incat ma uit prin clase si vad ca tineri de 15-16 ani au lejer suta de kilograme. Imi aduc aminte ca intr-o iarna elevii la care eram diriginte nu aveau unde face sportul pentru ca sala era deja ocupata la ora lor. Orele de educatie fizica cam 70-80% se desfasurau in clasa. Si inaintea sedintei cu parintii ma uitam prin catalog sa vad ce note mai au. Mare mi-a fost mirarea sa vad ca toti elevii aveau nota 3 sau nota 4 la sport, mai putin unul. Acela care avea 10 la sport avea 110 kg. Restul baietilor care pareau decupati din clipurile cu 50 cent aveau doar nota 3. I-am intrebat si ei au raspuns sincer: neavand nici macar o tabla de sah, asta ca sa joace table nu sah, stateau mai mult degeaba in clasa. Cand venea ziua evaluarii la sport aveau de ales intre cateva jocuri cum ar fi: avioane, tomanap, flori, fete sau baieti, etc. Ei alegeau tomanap. Cel mai durduliu intotdeauna castiga. Deci, avea nota zece. Ceilalti, plictisiti si mai golanasi, frustrati fiind ca nu au cum sa-si consume energia, mai vociferau, mai comentau, si deci, aveau nota trei sau patru, in functie de cum veneau la rand. Multi dintre ei sunt in afara tarii si din ce mai observ pe retele de socializare au ajuns oameni la locul lor, care stiu sa vorbeasca, care stiu sa respecte, care stiu sa lase loc de buna ziua, care nu au acea rautate pur romaneasca. Mereu m-am intrebat daca o fi din cauza acelui joc de la ora de educatie fizica si sport.

Astept cu nerabdare ca guvernul sa-mi dea bani de haine si sa ma ajute sa devin un profesor mai bun.

Love animals !

Întotdeauna urmăresc cu plăcere un film cu şi despre animale. Fiind un iubitor de animale şi având şi un căţel am preferat să văd întâi aceste filme în care este vorba despre aceste animale.

E bine să fii sensibilizat de această legatură a omului cu animalul, dar fără a pica în acea latură a telenovelistului, care prin lacrimi şi entuziasm se dă singur de gol.

Red Dog (2011) inspirat dintr-o poveste adevărată în care se dovedeşte încă o dată că nu oricine e recunoscut ca fiind “stăpânul” .

Hachico: A dog’s Story (2009) e un film care te sensibilizează şi mai tare. La începutul secolului XX în Japonia viaţa unui profesor de muzică se schimbă cînd reuşeşte să cunoască trăirile unui câine, rasa Akita, pe care îl numeşte Hatchi.

Asemenea filme sunt acel gen de filme în care fiecare îşi poate imagina o legătură a sa cu un animal, fără a risca să cadă în penibilul acestei legaturi. Nu sunt filme comerciale în care ideea e cât de inteligent poate fi un animal. Prefer filmele în care povestea unui animal mă lasă pe mine să înţeleg ce vreau din această relaţie pe care o poate stabili cu om sau cu altcineva, altceva.

Egoism

Atunci cand suntem egoisti si ne urmam interesul suntem cei mai fericiti.

De mici ii invatam pe copii cum sa zambeasca la o actiune de a lor si atat. Nu le aratam bucuria celor din jur si cum sa se bucure pentru celalalt. Eventual rad la comanda dupa cum radem noi cei mai maturi.

Un studiu americam realizat pe un esantion de 261 de tineri avand varsta de pana la 18 ani a aratat acest lucru al egoismului care ne face fericiti atata timp cat inlaturam vina.

Cei 261 de copii au primit fiecare cate 3 dolari. Au fost impartiti in 3 categorii : unora li s-a zis sa doneze banii dati celor de la UNICEF, altora li s-a zis ca pot pastra banii, iar cea de a treia categorie a avut voie sa decida ce vor ei sa faca, adica sa-i doneze cui vor ei sau sa-i pastreze.

Rezultatul a fost unul neasteptat: toti se asteptau ca cei mai fericiti sa fie cei din a doua categorie, dar cei mai bucurosi au fost cei din a treia categorie.

Adesea ceea ce vor oamenii sa aleaga este de o maniera egoista. Dar ei nu vor face asta pentru ca ei stiu ca se vor simti egoisti in ceea ce vor alege, in ceea ce vor face.

Statistica iubirii

Statistica de anul acesta arată că doar 20 % dintre oameni se mai sărută înainte de culcare, iar 90 % nu-şi mai spun “te iubesc”.

Cei mai mulţi dintre noi oricât de bine intenţionaţi ar fi nu pot pur şi simplu să treacă peste cotidian, peste problemele zilnice care îşi pun amprenta asupra lor, fără să-şi dea seama.

Cei mai tineri nici nu au fost educaţi în vreun fel. Ei preferă un mesaj, un sms, o urare pe messenger, etc.

80 % dintre cei care ajung în pragul divorţului o şi fac, fără să stea pe gânduri, doar 12 % afirmă că ar divorţa dacă ar fi puşi în această situaţie.

În general, românul nu prea mai are timp de el şi asta se vede şi în relaţia cu celălalt. Aşa cum nu prea ai timp, bani, sau dispoziţia necesară ca să îţi cumperi o bluză, decât atunci când nu mai ai cu ce te îmbrăca şi oricum te forţează părinţii, iubita, prietenul, locul de muncă să cumperi acea bluză, tot aşa nici un gest sau un simplu te iubesc nu se poate spune într-o zi oarecare, decât într-o zi specială şi atunci cu eforturi mari, că doar ştii că vei fi imediat răsplătit.

Nimeni nu mai are răbdare nici măcar în iubire sau cu oamenii pe care îi iubeşte.

Cel mai bun exemplu este al unui român, care s-a despărţit de prietena sa pentru că aceasta nu a răspuns timp de 10 minute la telefon, de la 21.50 până la ora 22.00. Acum prietena părăsită a dat în judecată firma de telefonie mobilă. Cere daune morale şi explicaţii pentru cele 10 minute în care nu a avut semnal, deşi nu avea nici o problemă cu telefonul.

Fiecare îşi construieşte propria realitate şi puţini fac parte din ea. Şi acei puţini oameni sunt chinuiţi pentru că trebuie să facă zi de zi compromisuri pentru a rezista în această lume. Ca să îţi construieşti o alta, e anormal din cauza lipsei timpului, a răbdării, dar şi a marginalizării fiecăruia dintre noi.

În doi viaţa pare un calvar, dar dacă nu cunoşti această viaţă atunci “te va mânca singurătatea”.

Puţină linişte !

 Întotdeauna e bine să îţi aduni oamenii dragi cu puţină linişte. Asta caută cu toţii în aceste timpuri rătăcitoare.

De liniştea ta interioară nu te va întreba nimeni. Tu, prin orice acţiune a ta, tre’ să arăţi şi să cunoşti prin tăcere.

Ne schimbăm de atâtea ori opinia într-o singură zi, că nici nu ne putem da seama.

 Când îţi petreci prea mult timp într-o lume bolnavă, inevitabil vei claca. Aproape în fiecare zi. Iar, liniştea şi sunetul naturii parcă îţi devin duşmani. Şi încă nu realizezi că ai scăpat ieftin. E dureros când natura prin cel mai frumos sunet al ei – liniştea – te sfidează. Să nu fim supăraţi că natura ne lasă. Ea ne lasă pentru a ne re-întoarce.

 Aerul rece al unor pereţi groşi din piatră ce despart nişte chilii de lumea “ne-bună” te va face să devii brusc omul tăcerii. Un călugăr ce se împiedică de o piatră, ce îţi spune câteva cuvinte din politeţe, care nu mănâncă atât de manierat ca şi tine, deşi e alături şi are barba plină de mâncare, acestea sunt cele mai pure şi mai naturale gesturi care te fac să fii “curat”. NU poţi intra în înţelepciunea unei lumi fără să te descalţi mai întâi. Trebuie să roteşti ochiul către unde te îndreaptă el cel mai bine.

 Nimeni nu te va salva din acel vis care te poartă către cele mai colorate pajişti ale minţii tale.

Un aer curat, un loc cald, un borş fierbinte, o lumânare ce-ţi conduce privirea asemeni unui amorezat, şi şoaptele unei măicuţe care abia mai poate vorbi în suferinţa ei, dar nu şi a noastră; acestea par a fi ingredientele unor ne-linişti, care în scurt timp devin noi-linişti.

  Degeaba recunoşti că eşti rătăcit şi umbli ca bezmeticul pentru că poarta e aceeaşi: şi la intrare şi la ieşire (probabil de asta toate mănăstirile au porţile mari, deşi sunt tot timpul larg deschise).

Ne minunăm la orice, dar nu ştim dacă ne schimbă ceva.

Cât de mult ne cunoaştem pe noi atunci când cel din faţa noastră tace? Şi acest gest pe care îl face, şi anume să tacă, e cel mai bun lucru care îl poate face pentru noi !