Showroom

 Mă plimbam zilele trecute prin Iaşi şi observam că numărul maşinilor depăşeşte orice calcul făcut anterior. Oraşele mai sărace, precum Botoşani, Vaslui devin din ce în ce mai mult, adevărate cimitire de maşini. Există “crema” oraşului, adică băieţii deştepţi, care îşi afişează bolizii ori de câte ori au ocazia. În rest, pe şosele vedem maşini, care ar putea pune în pericol viaţa celorlalţi. Există o diferenţă prea mare între autovehicole, dar ideea e aceeaşi: de la an la an numărul automobilelor se dublează, sau chiar se triplează, în anumite zone.

Observ că oraşele mari, precum Iaşi-ul, Timişoara, Cluj, încep să-şi definească stilul de oraş mare şi se cam uniformizează dorinţele şi pretenţiile locuitorilor săi. În Iaşi cel puţin am rămas plăcut surprins să văd că au cam dispărut “rablele”. Chiar dacă mentalitatea e una precară şi apar tot mai multe maşini de lux second-hand. Oraşele mari parcă se respectă mai mult şi au scăpat şi de această meteahnă.

În oraşele mici precum Botoşani încă se mai simte euforia tinerilor care “fură” averea părinţilor, adică cel mult un golf 3, luat la mâna a şaptea, de undeva de prin Austria sau Franţa.

În judeţ situaţia e şi mai gravă, în sensul că toţi puştanii de 16-17 ani îşi demonstrează bărbăţia, măcar cu un mic accident prin sat, ca să-i cunoască lumea şi mai bine, chiar dacă e vorba de o dacie 1310.

Sperăm să ajungem la acel moment de saturaţie în care şi părinţii să fie mai responsabili, şi comunitatea să aibă un cuvânt de spus, dar toate astea, doar după ce vom avea o legislaţie demnă de un minim grad de civilizaţie.

M-am săturat să văd copii nenorociţi pe viaţă din cauza aceasta sau oameni care sfidează orice şi pe oricine prin maşina sa de 2000 sau de 200.000 de euro. Mentalitatea unora se schimbă doar cu bocancul pe creier.

Trebuie să vedem însă şi partea plină a paharului şi apreciez faptul că unele oraşe precum Iaşi-ul se schimbă mereu, chiar şi sub acest aspect. Mă bucur!

Euro 2012


Pe 8 iunie a început campionatul european de fotbal. Azi suntem la jumătatea desfăşurării meciurilor din grupe.
Se pot face diferite analize şi se pot specula multe despre primul campionat de fotbal ce nu are loc în Vest.
Era şi normal ca cei care nici nu cunosc foarte bine unde e est-ul şi vin din lumea civilizată, să fie oarecum miraţi, chiar şocaţi de jungla pe care au întâlnit-o aici.
Italianul, germanul,englezul sau irlandezul au găsit aici în Est bere la 1,5 euro. Cam atât îi costă pe ei un pahar de apă minerală. Deci, concluzia e, că în Polonia şi Ucraina e raiul pe pământ, din punctul ăsta de vedere.
Pe de altă parte, chiar şi ei au fost nevoiţi să îşi vândă camerele video, foto, cam tot ce aveau la îndemână, pentru a-şi plăti o cameră de hotel. Cea mai ieftină e undeva la 2000 de euro şi nimeni nu se implică în a stopa această “foame” a comercianţilor.
Din puct de vedere fotbalistic avem de toate: meciuri foarte slabe (vezi Franţa – Anglia), surprize (vezi Danemarca – Olanda), momente tragice (un suporter rus a murit, fiind înjunghiat), lovituri de la 11 metri ratate sau neacordate(vezi Polonia – Grecia), chiar şi meciuri ciudate (vezi Polonia – Grecia, meciul cu cele mai puţine faulturi, dar cu 2 cartonaşe roşii), cel mai rapid gol al tuturor campionatelor europene ( vezi Cehia – Grecia; gol cehii după 136 de secunde), ratări monumentale, umilinţă (vezi Olanda – Germania) jucători nefericiţi (vezi Anglia sau Olanda; 2 jucători au plecat din cantonament pentru că unuia îi decedase tatăl şi unuia îi decedase mama), jucători aflaţi sub papucul nevestelor ( soţiile mai multor fotbalişti olandezi au afirmat că dacă prestaţiile iubiţilor lor vor fi la înălţime, să nu accepte oferte de transfer decât din Spania sau Germania – p.s.: pot sta liniştite; Olanda a cam luat bătaie şi diseară îşi află viitorul în meciul cu Germania, adică pleacă încă din faza grupelor; a treia echipă cotată la pariuri pleacă prima acasă ), suporteri nervoşi (fanii ruşi s-au duelat toată noaptea cu forţele de ordine din Ucraina – săracii nu prea ştiu metodele de corecţie din Est) şi statistica poate continua.

Şi ajungem şi la noi spectatorii din România: TVR-ul urma să ne bucure luna aceasta cu fotbal. Nu au spus nimănui însă că au datorii de peste 270 de milioane de RON la stat, încă din 2005 şi până în 2011. Am aşteptat ca fraierii. Au dat peste 9 milioane drepturi de televizare. Le-au cam picat faţa când au văzut că au doar 1,5 milioane din reclame. Au schimbat repede macazul şi au vândut mai mult de jumătate din meciuri la Dolce Sport.
Şi ne-au arătat pe faţă degetul mijlociu. Cine nu are televiziune de la dolce, cam asta e.
Şi uite aşa meciuri precum Franţa – Anglia, Olanda – Germania se văd doar la Dolce. Însă tot ei au venit şi ne-au liniştit: le dau în reluare la 12 noaptea.
Şi ne-au făcut să vorbim singuri şi să ne gândim la diverse exemple: Coreea a păstrat aceeaşi metodă ca la campionatul mondial – dau transmisia în direct, iar dacă apare în timpul meciului vreun element perturbator, cum ar fi vreun gest, vreo doi tineri care se sărută cu foc pe stadion sau alte chestii de astea, atunci întrerup subit transmisia. În Iran a fost interzis campionatul european pentru toate femeile – motivul: jucătorii de fotbal folosesc gesturi obscene, limbajul trupului este unul vulgar şi de mahala.
Şi cam aceasta este şi normalitatea în România: cei mai delicaţi se uită pe net la meci, iar cei mai comozi ies la terase şi la bere că doar o dată la 4 ani avem fotbalul în sînge şi ştampila pe vot.
Oleeeeeeeee !!! Mă înclin în faţa sportului rege.

Garanţia mea

Majoritatea românilor cumpără produse în rate. In general, electrocasnicele sunt cele mai des cumpărate.

Făcând eforturi mari să obţină acel produs sunt atât de încântaţi de el, încât atunci când îl cumpără, nici nu se uită ce semnează pe acel certificat de garanţie.

Dacă nu eşti atent la orice mic defect, e clar, ai cam luat ţeapă. Nimeni nu îţi mai schimbă produsul.

Unele produse, de obicei cele mai ieftine, au şi o garanţie pe măsura produsului. Uneori garanţiile date pentru acelaşi produs în U.E. sunt pe o perioadă de două sau de trei ori mai mare. Scuze se găsesc şi “te traduc” de nu ştii pe unde să ieşi.

Dacă la început eşti copleşit de amabilitatea şi rafinamentul vânzătorului, pe atât de ostil este cu tine când te întorci la el cu produsul defect.

Mulţi dintre cei care îţi vând produsul nu dispun de acel profesionalism ce caracterizează orice producător sau intermediar. Habar nu au de datele tehnice ale produsului. Fie le încurcă, fie se întreabă unul pe celălalt. Unii mai “inteligenţi” bânguie câte ceva pe acolo, ridicând vocea, gesticulând, vorbind precipitat şi prost, mizând pe faptul că habar nu ai ce spune el, ci doar vrei câteva lămuriri care să te scoată din starea de nervozitate în care te afli.

Nu ştim ce drepturi avem, iar atunci când aflăm şi noi de pe la TV sau de pe la un prieten, ce putem face, devenim nervoşi şi vrem şi noi să ni se facă dreptate. Însă e bine să vedem şi obligaţiile ce le avem.

Ne raportăm la ce se întâmplă în U.E., dar nu ştim cam care sunt regulile.

Ca orice român am căutat ceva timp până să găsesc vreun certificat de garanţie prin casă, la vreun produs care e încă în perioada de garanţie.

Şi constat deja cu stupefacţie că sunt poate cel mai bun exemplu de român dobitoc care urlă şi nu ştie de ce.

Din start mi-am demonstrat că nu am grijă de certificatul meu de garanţie şi de tot ce implică el.

La produsul cumpărat am o garanţie de 2 ani. În iulie acum fac un an de zile. Deci, sunt un bun exemplu.

“Pentru acordarea garanţiei este obligatorie prezentarea produsului în ambalajul original însoţit de accesoriile produsului, acest document şi copie după factură sau bon fiscal”. Rezultatul: – jumătate de cutie mi-a fost roasă de căţel. Deci……., dar să zicem că îmi acceptă aşa cutia. Să continuăm!!!

“În 30 de zile lucrătoare, furnizorul se obligă să comunice beneficiarului diagnosticul, măsura reparatorie care va fi aplicată şi estimarea termenului la care produsul va fi readus în stare de funcţionare”.

Din proprie experienţă, la un alt produs, am observat că după cele 30 de zile de aşteptare, m-au sunat şi mi-au zis că l-au trimis la reparat şi că mai durează maxim 10 zile. După cele 10 zile specialistul a dat verdictul: – nu e de la ei. Şi colac peste pupăză, cât a durat până a ajuns la ei produsul (vreo 3 zile, că am prins weekendul), plus cele 30 de zile, plus cele 10 zile, şi ce să vezi trecuse şi cei doi ani de garanţie. Şi a mai durat vreo 5 zile până l-au trimis înapoi, la fel de stricat. A trebuit să mă descurc pe cont propriu şi l-am reparat eu. Dar, în concluzie am aşteptat vreo 2 luni de zile în speranţa că îmi vor respecta drepturile.

Şi ajungem şi la obligaţii: “Alimentarea de la reţeaua electrică cu împământare şi în limitele de toleranţă prevăzute de producător. Folosirea numai a elementelor de cablare originale ale echipamentelor ……Păstrarea integrităţii sigiliilor vânzătorului”.

Cam în 2 ani de zile se şterg toate sigiliile producătorului, că sunt prost făcute. Asta e!!! S-a cam dus garanţia. Dacă ventilaţia este una necorespunzătoare, la fel, adio garanţie. Dacă aparatul meu foto, că despre el este vorba, îl conectez la calculator, în timp ce acesta este pornit, la fel, s-a cam dus garanţia. Dacă îl pornesc şi îl opresc de mai multe ori decît mi-a recomandat producătorul, cam asta e. Dacă utilizez bliţul de mai multe ori într-o zi, decât mi-a recomandat producătorul, cam asta e. Dacă are cea mai mică zgârietură pe el şi mai ales în zonele importante ale sale, în dreptul bateriei, în zona bliţului, în zona ecranului, adică peste tot, atunci, cam asta e.

E un cerc vicios în care cel mai puternic câştigă. Legile nu sunt respectate de nici o culoare, tocmai pentru că ei ştiu că nu are ce să li se întâmple. Eu îl folosesc ca orice român şi nu sunt conştient de gradul de uzură sau de fragilitatea obiectului. Dreptatea e undeva la mijloc, dar adevărul nu ia mită pentru a se “prostitua” in favoarea unuia sau a altuia. Şi uite aşa ne enervăm degeaba. Am exemplul primului aparat foto, dar şi a celui de al doile care il am încă în garanţie.

Păi eu am luat produsul de la Cluj, producătorul era din Bucureşti, iar service aveau la Timişoara. Şi uite aşa a făcut aparatul meu foto turul ţării şi s-a întors acasă la fel de stricat. L-am reparat la două blocuri de locul unde locuiesc. Dar am vrut şi eu drepturi, încurajându-mă, în acelaşi timp, că am respectat obligaţiile stipulate în certificatul de garanţie.