Blindness (chapter three)

 O plimbare romantică prin ploaie, o prăjitură la o cofetărie, o plimbare liniştită prin parc, cumpărarea unui cadou doar pentru că este marţi sau miercuri, un weekend romantic într-o locaţie la fel de romantică, până şi o vizită poate fi romantică. Toate acestea îşi găsesc surogatul doar în filme la care tinerii noştri plâng şi încearcă pentru câteva momente să se descopere. E doar o iluzie !!!

Câţi dintre tineri îşi mai fac cadouri cărţi? Câţi dintre tineri ştiu că un anumit cadou  făcut persoanei iubite poate fi “acel ceva” al laturii spirituale şi nu obligatoriu “acel ceva” material care te condiţionează într-un anumit fel?

Sensibilitatea se măsoară dintr-o extremă în alta. Fie faci un gest şi imediat aştepţi răsplata, fie te bucuri chiar şi de cel mai neînsemnat gest, în speranţa că ceva se va schimba oricum în bine şi atunci vei avea de câştigat.

Probabil că unii tineri se consideră nemuritori şi că pot opri clipa ori de câte ori e nevoie.

În final “goliciunea” sufletului va explica ecoul disperării şi distanţei dintre cele două persoane.

Nimeni şi nimic nu poate explica forţa actului creativ în ceea ce poţi deveni alături de “celălalt”.

Blindness (chapter two)

 O ţinere de mână întotdeauna va reprezenta faptul că eşti atât de egoist încât vrei doar tu să te simţi bine cu tine, cu gândurile tale, cu emoţiile tale, cu neliniştile tale. În exterior ceilalţi vor vedea însă o siguranţă, o motivaţie, o legătură.

Însă nimeni nu vrei ca să te vadă ca fiind celălalt. Nu îţi doreşti să fii tu “celălalt”. Eşti întotdeauna tu şi restul lumii, iar cel de lângă tine face această legătură.

Ce ar fi ? Dacă tu ai fi celălalt şi ai şi avea răbdare să explici lumii cine este cel de lângă tine.

Cine ? Asta ar trebui să se întrebe celălalt, adică tu, iar prin tine ar trebui să se întrebe tot universul.

Ce ? E mult mai comod să explici “ce” atâta timp cât nu tu eşti celălalt.

Acea strângere de mână îţi oferă momentul în care simţi acea căldură în palmă, şi de obicei intri în panică, tocmai pentru că nu ai fost capabil să explici nimic fiinţei tale, iar tot ceea ce reuşeşti să scoţi la suprafaţă sunt nişte sunete de copil speriat care nu ştie să reacţioneze de frica părinţilor care îl vor certa.

“Faţa către faţă” e greu de perceput de către cineva care are ca scop în viaţă creaţia “măştii” şi închiderea în propriul labirint.

Ne alterăm fiinţa zi de zi prin faptul că nu înţelegem cât de mult uităm să zâmbim, iar viaţa ne face ironic cu ochiul ştiind că stăm în întuneric .

Şi poate şi eu mă văd prin ochii vecinilor mei, care nu înţeleg multe şi care insistă atât de mult în demersul lor, încât nu vor mai descopere nimic:

” Nu e boală la fel cu dragostea; nu e duşman la fel cu prostia; nu e foc la fel ca mânia; nu e mulţumire mai mare decât cunoaşterea”.

Blindness (chapter one)

 În ultimul timp sunt forţat să mă trezesc dimineaţa de urletele vecinilor mei tineri, care se ceartă tot mai des înainte de a pleca în lumea lor, adică fiecare la serviciu, pentru cea mai mare parte din zi. Şi ţin să subliniez că sunt tineri care au o vârstă de până la 30 de ani.

Şi explicaţia nu este nici sărăcia, dar nici bogăţia materială. Majoritatea sunt parte a clasei de mijloc, dacă putem spune aşa.

Societatea însă nu le oferă şansa de a-şi găsi sursa de comunicare între ei, motivele fiind dintre cele mai variate, timpul explicând resortul acestor motive.

Faţă în faţă cu mizeriile societăţii, tânărul se simte rănit, iritat şi este decis să-şi facă singur dreptate, să se confrunte cu oricine şi orice şi să spere că le va eradica într-un final.

Aceşti tineri înţeleg tot mai greu că nu culoarea contează, ci nuanţa. De aceea îşi pun entuziasmul în slujba acelor cauze care i se par clare.

Unul dintre motivele pentru care tinerii se lasă seduşi de propuneri schematice este lipsa de dialog cu generaţia anterioară.

Totul în jurul acestor tineri e plin de platitudini, clişee şi anecdote vulgare ale celor care se înfăţişează ca fiind maturi.

Pasiunea tinerească de a face delimitări clare duce la exclusivism şi intoleranţă.

Distincţia se cultivă nu la scară verticală, ci în plan orizontal, unde nu are rolul de a ierarhiza, dar are rolul de a deosebi şi separa, astfel încât dreapta ignoră ce face stânga.

Asta mă face să cred, şi din ceea ce văd la televizor, că nu contează cauza, ci jertfa este cea mai importantă. Unii tineri se sinucid în urma unui conflict banal cu persoana iubită. Totul doar pentru a atrage atenţia asupra răului din lume. Asta înseamnă să fii tânăr: să vezi în orice contrarietate o limită de nedepăşit. Adică emoţiile sunt puternice şi eşti cât se poate de “extremist” în activităţile curente. Decizia însă, este una prea serioasă, lipsită de umor, şi care nu mai justifică nici “melodrama” celor 17 ani pe care îi ai, dar cu atât mai mult “tragedia” celor 30 de ani.

Cum ar spune francezul, tânărul de azi este parreseux, desoeuvre, faineant şi oisif.

Parreseux = lenea animalică a celui care vrea doar să zacă în deliciile inactivităţii.

Desoeuvre = cel fără treabă, care nu s-ar apuca de nimic, decât silit.

Faineant = cel care nu se înhamă la nimic serios, nu face nimic util, în afara faptului că, deseori, scrie.

Oisif = cel neimplicat într-un proiect care să-i concentreze întreaga atenţie sau să-i absoarbă toate energiile, nu este un simplu leneş, ci un individ deschis la cele mai diverse influenţe, impresii sau senzaţii.

Suntem plictisiţi şi de propria afectivitate şi nu vrem decât să fim “leneşi” în acest cerc vicios al “existenţei” în general.