Ce ne mai place shaorma ?!

Statistica arată că în anul ce a trecut, în 2011, românii au “păpat” peste 50 de milioane de shaorma.

Am dat din buzunar peste 200 de milioane de euro pe fast food-uri.

Dacă nu mă bat ăştia pe stradă că le violez intimitatea promit să fac nişte poze cu acele cozi interminabile la shaorma, care amintesc de vechiul regim şi cozile la portocale.

Să trăim bine !!!

“Celalalt”

Ce te face sa crezi ca prin tot ceea ce faci devii mai bun, mai nou decat celalalt? Nu trebuie sa te informeze nimeni asupra acestui fapt. Decizia ta poate influenta deznodamantul. Fie iti dai seama inainte de final, ca de fapt nu ai fost cu nimic mai bun decat cel dinaintea ta, fie te complaci si incepi sa crezi din ce in ce mai mult ca doar ceea ce faci tu justifica prezentul. Niste improvizatii facute contextual nu iti pot asigura acel gram de inteligenta, de creativitate, de originalitate. Asa se intampla si in literatura, si in filosofie, in arta in general.

Ceea ce izvoraste din launtrul tau intotdeauna da impresia unui sentiment aparte, a unei idei personale, a unui lucru original. E greu sa constientizezi ca ceea ce se intampla cu tine, s-a mai intamplat si cu ceilalti, sau, ma rog, cu majoritatea. Forma de exprimare e diferita. Dar si cand intelegi ca te-ai exprimat comun, ca ceilalti, doar ca ai personalizat putin, abia atunci iti dai seama cat de rudimentar ai fost si esti chiar si in ceea ce inseamna interioritatea ta.

Parcă realizezi cât de absent ai fost, cât de crud ai fost faţă de ceea ce ai primit si nu ai reusit să dai inapoi. Altii aleg sa fii ignoranti si sa mearga mai departe in speranta ca ceva va face diferenta totusi. Putini insă văd că optica nu înseamnă doar a schimba ramele, iar lentila să rămână aceeaşi.

Nu suntem dispuşi la a conştientiza sacrificiul, pentru că doar aşa poti vedea comunul.

Celalalt poţi fi chiar tu, dar dacă nu înţelegi care este semnificaţia celuilalt, atunci e bun să joci ambele roluri, în speranţa, că lumea va vedea ceva unic in asta.

Riscurile trebuie asumate, de aceea e bine să mergi întotdeauna mai departe, dar calea să fie una rationala. Nu poţi judeca cu inima, cu sufletul, dacă tu nu ştii ce este raţionalul.

Eliminarea celorlate drumuri, fără să le cunoşti, nu te va face să fii mulţumit de drumul tău.

Oportunitatea si riscul sunt si ele cat se poate de rationale.

Inima insa te face unic in toata rationalitatea universului, dar mecanismul e acelasi.

Asa cum un caine se poate uita la nasul sau,cam atat ne este dat sa vedem rationalul din noi. Restul se descopera cu puterea inimii.

Cupa Davis

 Societatea romaneasca se reflecta excelent si in sport. Tenisul nu putea sa fie ocolit. Peste tot se fac combinatii si apar interese. Trebuie furat orice banut din tara asta.    

 Andrei Pavel a fost demis din FRT pentru ca era cam in plus. Ceilalti jucatori au fost alaturi de el si au protestat si ei amenintand ca nu mai intra pe teren. Astfel a inceput vanatoarea. Le-au spus in fata ca daca se inteleg cu doi jucatori macar, ceilalti vor fi pe afara.

Lipsa de respect, prostie, hotie, cu alte cuvinte, ceea ce ne caracterizeaza. Nici o tara normala nu ar fi procedat astfel inaintea celei mai importante competii in tenis. Suntem o rusine in fata oricarei provocari de a scoate capul in Europa. Parca vrem sa fim lasati pace in grota noastra si sa nu fim deranjati de nici o forma a civilizatiei.

Si astfel cei cu ceafa groasa s-au orientat catre altceva. Au incropit ei o echipa a Romaniei care sa poata face act de prezenta.

Primul meci a fost jucat azi de catre Petru Alexandru Luncanu, un tanar nascut in 1989, numarul 443 ATP. Se mai antreneaza prin Germania si cica ar avea un psihic bun necesar conceptului de invingator. A pierdut fara drept de apel. Acum la aceasta ora joaca Andrei Descu, un tanar care a avut sansa sa plece cu o bursa in U.S.A. si acolo a descoperit tenisul la competitiile intre universitati. Este numarul 680 ATP. In mare cam aceasta este echipa Romaniei de anul acesta. La sfarsitul zilei va fi 2-0 pentru Olanda, iar meciul de maine, la dublu, va fi un simplu amical.

Crainicul repeta la nesfarsit ca fiecare jucator al nostru se bate pentru fiecare minge, dar mai mult de 3 game-uri nu am reusit sa castigam. Baietii au vointa, dorinta, patriotism, dar sunt prea tineri pentru a intelege ce se intampla.

Mi-e sila de toti burtosii care cauta functii si cativa banuti acolo de cheltuiala, chiar si intr-un sport nobil precum tenisul. 

Cat o sa mai rezistam oare? Pana unde si pana cand vom fi penibili, rusinosi, excrecabili, mediocri, neputinciosi si niste parveniti.

Ne îmbogăţim

  Încă din 2008 suntem informaţi zi de zi că suntem în recesiune şi că ar trebui să mai strângem cureaua.

O statistică simplă arată că salariul minim pe economie în 2008 a fost de 540 RON, iar în 2012 a ajuns la 700 de RON. Nu are rost să mai facem o analiză a scumpirii traiului românilor din 2008 până astăzi, pentru a vedea dacă cei 160 de RON pe care îi avem în plus faţă de 2008, ne rămân nouă în buzunar sau îi dăm înzecit pe viaţa tot mai scumpă pe care o avem.

La polul opus, averea celor din top 300, a celor mai bogaţi români, însuma nu mai puţin de 11 miliarde de euro în 2008, iar acum, după toată cureaua strânsă, a ajuns în 2012, la fabuloasa sumă de 30 de miliarde euro.

Sunt totuşi simple statistici, dar care au un sâmbure de adevăr, în sensul că sunt rezonabile. Să nu fie totuşi mai rea realitatea, şi într-o parte şi în cealaltă.

De fapt aveam de gând să vorbesc de o bogăţie spirituală, pentru că aş fi fost mai împăcat cu mine, dar m-a cam luat valul şi m-am pierdut în statistici.

Blindness (chapter three)

 O plimbare romantică prin ploaie, o prăjitură la o cofetărie, o plimbare liniştită prin parc, cumpărarea unui cadou doar pentru că este marţi sau miercuri, un weekend romantic într-o locaţie la fel de romantică, până şi o vizită poate fi romantică. Toate acestea îşi găsesc surogatul doar în filme la care tinerii noştri plâng şi încearcă pentru câteva momente să se descopere. E doar o iluzie !!!

Câţi dintre tineri îşi mai fac cadouri cărţi? Câţi dintre tineri ştiu că un anumit cadou  făcut persoanei iubite poate fi “acel ceva” al laturii spirituale şi nu obligatoriu “acel ceva” material care te condiţionează într-un anumit fel?

Sensibilitatea se măsoară dintr-o extremă în alta. Fie faci un gest şi imediat aştepţi răsplata, fie te bucuri chiar şi de cel mai neînsemnat gest, în speranţa că ceva se va schimba oricum în bine şi atunci vei avea de câştigat.

Probabil că unii tineri se consideră nemuritori şi că pot opri clipa ori de câte ori e nevoie.

În final “goliciunea” sufletului va explica ecoul disperării şi distanţei dintre cele două persoane.

Nimeni şi nimic nu poate explica forţa actului creativ în ceea ce poţi deveni alături de “celălalt”.

Blindness (chapter two)

 O ţinere de mână întotdeauna va reprezenta faptul că eşti atât de egoist încât vrei doar tu să te simţi bine cu tine, cu gândurile tale, cu emoţiile tale, cu neliniştile tale. În exterior ceilalţi vor vedea însă o siguranţă, o motivaţie, o legătură.

Însă nimeni nu vrei ca să te vadă ca fiind celălalt. Nu îţi doreşti să fii tu “celălalt”. Eşti întotdeauna tu şi restul lumii, iar cel de lângă tine face această legătură.

Ce ar fi ? Dacă tu ai fi celălalt şi ai şi avea răbdare să explici lumii cine este cel de lângă tine.

Cine ? Asta ar trebui să se întrebe celălalt, adică tu, iar prin tine ar trebui să se întrebe tot universul.

Ce ? E mult mai comod să explici “ce” atâta timp cât nu tu eşti celălalt.

Acea strângere de mână îţi oferă momentul în care simţi acea căldură în palmă, şi de obicei intri în panică, tocmai pentru că nu ai fost capabil să explici nimic fiinţei tale, iar tot ceea ce reuşeşti să scoţi la suprafaţă sunt nişte sunete de copil speriat care nu ştie să reacţioneze de frica părinţilor care îl vor certa.

“Faţa către faţă” e greu de perceput de către cineva care are ca scop în viaţă creaţia “măştii” şi închiderea în propriul labirint.

Ne alterăm fiinţa zi de zi prin faptul că nu înţelegem cât de mult uităm să zâmbim, iar viaţa ne face ironic cu ochiul ştiind că stăm în întuneric .

Şi poate şi eu mă văd prin ochii vecinilor mei, care nu înţeleg multe şi care insistă atât de mult în demersul lor, încât nu vor mai descopere nimic:

” Nu e boală la fel cu dragostea; nu e duşman la fel cu prostia; nu e foc la fel ca mânia; nu e mulţumire mai mare decât cunoaşterea”.

Blindness (chapter one)

 În ultimul timp sunt forţat să mă trezesc dimineaţa de urletele vecinilor mei tineri, care se ceartă tot mai des înainte de a pleca în lumea lor, adică fiecare la serviciu, pentru cea mai mare parte din zi. Şi ţin să subliniez că sunt tineri care au o vârstă de până la 30 de ani.

Şi explicaţia nu este nici sărăcia, dar nici bogăţia materială. Majoritatea sunt parte a clasei de mijloc, dacă putem spune aşa.

Societatea însă nu le oferă şansa de a-şi găsi sursa de comunicare între ei, motivele fiind dintre cele mai variate, timpul explicând resortul acestor motive.

Faţă în faţă cu mizeriile societăţii, tânărul se simte rănit, iritat şi este decis să-şi facă singur dreptate, să se confrunte cu oricine şi orice şi să spere că le va eradica într-un final.

Aceşti tineri înţeleg tot mai greu că nu culoarea contează, ci nuanţa. De aceea îşi pun entuziasmul în slujba acelor cauze care i se par clare.

Unul dintre motivele pentru care tinerii se lasă seduşi de propuneri schematice este lipsa de dialog cu generaţia anterioară.

Totul în jurul acestor tineri e plin de platitudini, clişee şi anecdote vulgare ale celor care se înfăţişează ca fiind maturi.

Pasiunea tinerească de a face delimitări clare duce la exclusivism şi intoleranţă.

Distincţia se cultivă nu la scară verticală, ci în plan orizontal, unde nu are rolul de a ierarhiza, dar are rolul de a deosebi şi separa, astfel încât dreapta ignoră ce face stânga.

Asta mă face să cred, şi din ceea ce văd la televizor, că nu contează cauza, ci jertfa este cea mai importantă. Unii tineri se sinucid în urma unui conflict banal cu persoana iubită. Totul doar pentru a atrage atenţia asupra răului din lume. Asta înseamnă să fii tânăr: să vezi în orice contrarietate o limită de nedepăşit. Adică emoţiile sunt puternice şi eşti cât se poate de “extremist” în activităţile curente. Decizia însă, este una prea serioasă, lipsită de umor, şi care nu mai justifică nici “melodrama” celor 17 ani pe care îi ai, dar cu atât mai mult “tragedia” celor 30 de ani.

Cum ar spune francezul, tânărul de azi este parreseux, desoeuvre, faineant şi oisif.

Parreseux = lenea animalică a celui care vrea doar să zacă în deliciile inactivităţii.

Desoeuvre = cel fără treabă, care nu s-ar apuca de nimic, decât silit.

Faineant = cel care nu se înhamă la nimic serios, nu face nimic util, în afara faptului că, deseori, scrie.

Oisif = cel neimplicat într-un proiect care să-i concentreze întreaga atenţie sau să-i absoarbă toate energiile, nu este un simplu leneş, ci un individ deschis la cele mai diverse influenţe, impresii sau senzaţii.

Suntem plictisiţi şi de propria afectivitate şi nu vrem decât să fim “leneşi” în acest cerc vicios al “existenţei” în general.