Impozitul pe respect

Cum se manifestă respectul faţă de cineva?

Normal ar fi ca fiecare să aibă în vedere următorul tipar: “Pe cel cunoscut nouă, stimat de noi,…,care face şi lucrează ceva pentru noi, îl plătim bucuros cât putem de mult, adesea chiar peste posibilitatea noastră…”

E şi normal să fie aşa : “În munca pe care cunoscutul o prestează pentru noi este ceva de neplătit, afectivitatea şi ingeniozitatea puse în munca lui de dragul nostru: noi socotim că nu putem exprima altfel ceea ce simţim atunci decât printr-un fel de sacrificiu din partea noastră”.

Societatea ne învaţă însă cum să fim competitivi: printr-o concurenţă cât mai mare. Astfel, noi fără să ne dăm seama cumpărăm de la alţii (de obicei de la necunoscuţi) pentru a vinde la alţii (uneori necunoscuţi), lucrând pentru necunoscuţi.

Această “ecuaţie” demonstrează faptul că din dorinţa de a plăti un impozit mai mic urmăm acest drum fără a ne gândi la vreo formă de respect.

Citatele îi aparţin lui Nietzsche: “….el (impozitul pe respect) este tocmai măsura pentru cota relaţiilor sufleteşti dintre oameni”.( Omenesc, prea omenesc ; pag.457)

Poate cel mai mare impozit ar trebui să fie impozitul pe respect.

Trăim acele vremuri în care e greu să discernem cine este mai străin decât noi înşine, dar cu toate acestea statul impune un impozit forfetar şi în acest caz.

Nu mă respect pe mine pentru că nu ştiu să-mi pun în valoare calităţile. Mă respectă în schimb preotul, care are credinţă mai mare decât mine în propriile mele puteri. Mă respectă doctorul din compasiune şi slăbiciune faţă de “boala” mea. Mă respectă juristul când îmi spune că am nişte drepturi: “Dreptul la viaţă”, indiferent cum o fi ea. Dacă poţi să faci mai multe, atunci eşti liber să te exprimi cum vrei. Mă respectă vânzătorul de la colţul blocului, că doar îl plătesc pentru asta (îl definesc ca şi antreprenor prin cumpărarea produselor sale). Mă respectă elevii mei (mai ales atunci când le închei media, că în rest doar se prefac :)))

Orice valoare este determinată de bunăvoinţă, inventivitate, onestitate, responsabilitate. Valoarea muncii tale le defineşte şi mai bine şi îţi oferă acea perspectivă a utilităţii de orice natură.

“Nu te cruţa pe tine însuţi! Dacă vrei să-ţi pui opinia într-o lumină demnă de crezare, dă-ţi foc mai întâi la propria colibă!” (pag.467)

Litere mici

În general atunci când punem sub discuţie o problemă importantă avem reţineri în a o explica în detaliu şi doar o enumerăm.

Problemele cotidiene şi minore însă trebuie discutate intens şi cu soluţii pe termen cât mai scurt. Ca şi Platon afirmăm cu tărie că nici o       problemă a lumii nu trebuie analizată cu gravitate.

Ori de câte ori discutăm cu cineva vedem cum avem involuntar tendinţa de a ridica vocea şi de a gesticula cât mai mult în speranţa că ne vom face cât mai bine înţeleşi. Inevitabil discuţia este intreruptă de acea replică ce are rolul de a “însănătoşi” cuvintele celuilalt  sau chiar de a accentua “boala” propriilor cuvinte : “Vorbeşte cu litere mici ca să înţeleg ceva!”

O carte citită se vrea a fi înţeleasă cu propriile litere care să fie cât mai mici. Un obiect anume îşi descrie proprietăţile în litere cât mai mici. Un fenomen se înfăţişează cu majuscule, dar nu poate fi explicat decât în litere cât mai mici. Întreaga lume îşi explică mecanismul în litere atât de mici încât obosesc ochiul muritorului chiar şi sub “lupa” cunoaşterii şi experienţei atât de reduse de ineficienţa prea puţinelor cuvinte “mici” de care dispunem.

Cuvintele mici sunt întrerupte de “neputinţa” noastră de a termina o propoziţie, fără ca aceasta să fie “târfa” altor propoziţii deja “alterate”. Mâna scriitorului oboseşte în momentul în care nu se lasă “descoperit” de acele “cuvinte mici”.

Oratorul devine un “guru” în momentul în care îşi asumă responsabilitatea asupra celor rămaşi să-l aştepte pentru a-i “fura” câteva cuvinte mici.

Litera din noi formează acel cuvânt care sub presiunea propiei fiinţe devine şi mai mic sau se “dilată” în faţa unui impuls pur omenesc.

Nu este vorba de o necesitate, ci mai degrabă ne justificăm suficienţa unei întinderi a mâinii care apucă în grabă o “LITERĂ mică”.

Republica lui Sade

   Insurecţia prin sex: marchizul de Sade  expune principiile celui mai neînfrânat libertinaj prin cele mai simple lecţii de imoralitate.

Dorinţa sa de a “instrui” l-a condamnat la moarte în 1794, dar a scăpat de ghilotină datorită căderii lui Robespierre.

Multe din lucrările sale au revoluţionat şi intrigat societatea de la acea vreme.

Mult mai târziu şi filmele realizate după aceste lucrări au fost interzise şi considerate imorale, dar totuşi cu priză la publicul larg dornic de a găsi noi sensuri acelei forme de “libertinaj”. Criticii au considerat că asemenea filme dezavantajează orice progres al cinematografiei pentru că sunt pur şi simplu dezgustătoare.

* Orice libertin începe cu o lecţie de anatomie.

* Orgia rânduieşte devierile imaginaţiei (până la a bruia opoziţia dintre ordine şi dezordine)

* Exerciţiul cruzimii succede în mod necesar spiritului examinării.

* Obscenitatea împerechează trandafirii cu  mirtul.

* Divorţul nu e nimic pe lângă prostituţia generalizată.

* Nu hoţul trebuie pedepsit, ci acela care s-a lăsat furat.

* Indivizi inegali între ei nu se pot supune unor legi comune.

* Nimeni să nu păşească pe calea viciului, ci să-şi urmeze calea.

* Scriitura trebuie să fie întotdeauna rebelă. Aceasta este condiţia ca budoarul să trăiască, precum şi oaspeţii acestuia (ameninţaţi de istorie).

* Dilema: a alege între toleranţă etică şi rigiditate virtuoasă.

O umbră

“Poate că omul e răspunzător nu numai pentru ceea ce face, ci şi pentru ceea ce vede sau citeşte sau ascultă”. (Javier Cercas)

Se întâmplă ca uneori ceea ce vezi să nu-şi poată găsi un loc în nici una din lecturile avute anterior. E o “experienţă” ce va trebui transcrisă în cuvinte, exprimări, orice poate sublinia “frustrarea propiei fiinţe”.

Ceea ce asculţi nu poate fi întotdeauna benefic, dar ceea ce citeşti poate transpune ceea ce auzi într-un fapt pozitiv al cunoaşterii “momentului tău” de muritor.

Vis-a-vis de tot ceea ce ţi se întâmplă se poate imprima acel punct în jurul mentalului tău, punct care te poate defini în faţa unui cuvânt simplu, a unei silabe, a unei litere.

Devii inevitabil un speculant a ceea ce citeşti, vezi, auzi, dar ceea ce “iese” din tine poate da acea definiţie a speculantului. Fie vei fi detestat pentru că periclitezi, fie vei fi un artist ce face diferenţa în faţa oricărei forme de imitaţie.

Cel mai bun instrument de acreditare a unei silabe eşti chiar “TU”.

Uneori chiar nu se merită să te masturbezi în faţa “cuvântului”. În interiorul fiecăruia dintre noi există acel “cuvânt” de care depinde “erecţia” ta.

Eşti un sclav al oricărei atingeri pentru că “libertatea” ta constă în obligativitatea exprimării sub orice formă a ceea ce ai atins.

Doar cel ce devine o umbră a cuvântului poate înţelege cum poţi responsabiliza “acţiunea” ta ca efect a ceea ce auzi, vezi, citeşti.