Hipofobia

“Nimeni nu e atât de fricos, încât să prefere să atârne mereu, în loc să cadă odată”. (Seneca)

Citeam zilele trecute o postare a amicului Adi – “Când ai călărit ultima oară?” şi chiar mi-am adus aminte de faptul că discutam cu nişte amici de ai mei despre frica de cai şi despre sentimentul celui care nu a avut sau nu are bunici la ţară şi pentru care calul ca şi animal e unul de evitat.

În ultimul timp chiar şi la noi în Moldova s-au deschis mai multe baze de agrement unde se poate învăţa cum se poate stăpâni acest animal ca şi alternativă la petrecerea timpului liber.

Dacă până cu ceva timp în urmă toată lumea se relaxa cu lecţiile de dans(dans modern, dans de societate,etc.) acum simţim nevoia să ieşim în afara oraşului la a lua lecţii de echitaţie.

E o relaxare pentru oricine să observe cum în câteva şedinţe călăreşte calul cu mâinile în şolduri nefiind o povară pentru bietul căluţ, dar învingând şi una din fricile pe care le avea.

Din câte am înţeles pentru cei care nu pot să îşi depăşească această frică pot încerca câteva lecţii pe nişte ponei simpatici, deşi aceştia sunt pentru a îi învăţa pe copii, sau chiar se pot încăpăţâna cu nişte măgăruşi.

Pentru cei care nu au avut ocazia pe la bunici să practice un asemenea sport e relaxant să meargă la câteva şedinţe la o bază de agrement. Nu e chiar aşa uşor cum pare, pentru mulţi o asemenea şedinţă fiind chiar extenuantă.

Nebunii

“Există nebunii care se iau ca şi bolile molipsitoare”. (La Rochefoucauld)

“Când sunt cu cei nebuni, sunt şi eu tare nebun; iar când sunt cu cei drepţi, sunt cel mai drept dintre toţi oamenii”. (Theognis)

Întotdeauna e bine să fii dispus la orice “nebunie” care te face să fii în continuare “apt” la orice activitate benefică nevoilor tale sociale, culturale, spirituale.

Când eşti prea tânăr nu dai o semnificaţie anume unei “nebunii”, ci te laşi dus de val, iar atunci când mai inaintezi în vârstă oferi un sens mult prea profund  oricărei “nebunii”.

E important ca întotdeauna să existe cineva sau ceva care să-ţi ofere acel resort atât de necesar oricărei “nebunii”.

Sunt situaţii ciudate din care se nasc acele “nebunii”. Tocmai aceste situaţii te fac să rişti şi mai mult pe viitor. Cu sau fără paraşută la tine viaţa e scurtă, gustul e lung.

Unii sapă toată viaţa sub pământ în căutarea unui strop de apă, tocmai pentru că nu au avut curajul să facă o “nebunie”, poate cea mai mare nebunie a vieţii lor. Dar ei speră să găsească acel strop de apă care să le asigure liniştea sufletească pe acest pământ.

Alţii prind acest microb al “nebuniilor” şi se trezesc în mijlocul deşertului, iar când deja erau pe punctul de a face şi ei un lucru normal observă acea oază care le asigură stropii de apă necesari realizării unor noi “nebunii”.

Sunt situaţii când te implici atât de mult în “nebunia” ta şi te mai apucă durerea de inimă, dar tocmai acesta este farmecul oricărei nebunii: să trăieşti intens orice clipă (chiar şi atunci când nu se deschide paraşuta).

Nimeni nu înţelege ce spune unul anume, dar “nebunia” sa este înţeleasă de mulţi.

E o “nebunie” să stai de vorbă cu un “nebun” care are aceeaşi “nebunie” ca şi tine, dar nu e la fel de “ne-bun” ca tine şi astfel te obligă la o “nebunie” şi mai mare, ceea ce face din tine un “bun” al “nebuniei” sau un “nebun” al bunătăţii şi bucuriei.

De aceea “nebunul crede că toţi ceilalţi sunt turbaţi”.