Să fie primit !!!

Îmi iubesc prea mult ţara şi locurile natale pentru a învăţa să fiu civilizat. Cam aşa suntem educaţi în fiecare zi, dacă se poate spune astfel.

Şi părinţii noştri au fost educaţi în vremea lor: să aducă acasă orice poate fi folositor că nu se ştia de unde poţi obţine mai mult.

Noi tinerii acuzăm de prin anii 90′ această gândire a celor mai în vârstă. Însă şi noi am fost “modelaţi” la fel, dar într-un alt registru.

Nu ştim să ne mulţumim cu ceea ce ne este benefic. Vrem totdeauna mai mult. Nu ştim cât să cerem, dar nici cât putem da.

Acel “am voie” al omului civilizat are un alt sens decât acel speriat şi răguşit “am voie” al nostru.

Mă uit în dulap şi văd că am câteva perechi de blugi pe care nu le mai port de mult timp (fie nu mai sunt la modă, fie aştept să mai dau câteva kilograme jos), dar nici nu scap de acele perechi de blugi. De ce ??? Pentru că aşa am fost obişnuit de mic. Să nu arunc nimic că nu se ştie ce vremuri vin. Ne-am născut şi vom muri cu această frică.

Nu ştim să fim civilizaţi, adică normali. Pe de altă parte, dacă îmi cumpăr atâtea cămăşi, de exemplu, câte am nevoie, voi ajunge în scurt timp să intru în panică deoarece una s-a decolorat, alta am agăţat-o pe undeva pe vreo bancă în parc, alta s-a ros la guler, etc.  Nu ştim să ne facem traiul simplu şi eficient. Voi trăi cu acea frică şi mai apoi acel regret că nu mi-am luat câteva cămăşi în plus.

Oferim puţin şi vrem să primim cât mai mult. Nu avem o limită a noastră pentru că nimeni în jurul nostru nu cunoaşte acea limită(nici ca grup, nici ca şi comunitate, iar ca popor nu mai zic).

Unii mai romantici de felul lor se bucură de viaţă alături de nişte domnişoare firave şi sensibile. Normal lucru. Societatea însă prin comportamentul ei îl îndeamnă la a fi un tip mai dur, mai “pornografic”, dacă putem spune aşa. Şi atunci el îşi doreşte şi mai mult. În scurt timp el se va îndrăgosti de cineva care are tupeul comunităţii în sânge. Îşi va cumpăra şi o cămaşă în plus că doar are activităţi multiple. ( sunt absurd cu exemplul ăsta, dar îmi place mie).

Dacă ştiu că am probleme cu ochii atunci nu îmi cumpăr nimic care să-mi afecteze vederea, indiferent că e la modă sau că pur şi simplu aşa vreau eu. Societatea însă mă învaţă că trebuie să mă duc la un control să văd cu cât trebuie mărite dioptriile la ochelari pentru a putea să-mi cumpăr acel lucru dăunător. Şi uite aşa mi-am făcut şi mofturile, mi-am schimbat şi ochelarii că nu mai erau un model la modă.Totul e mulţumitor de bine.

Să fie primit !!! mă învaţă societatea în care trăiesc să spun cu voce tare şi cu intonaţie în fiecare seară când ajung acasă.

Ne-încredere

“Există în om o tendinţă de a persista în starea sa, dar în acelaşi timp şi de a se lăsa împins şi condus, şi o nehotărâre de a acţiona el însuşi. Ea creşte atunci când planurile cele mai chibzuite nu reuşesc, precum şi datorită reuşitei întâmplătoare a unor împrejurări neprevăzute, care coincid în mod favorabil”. (Goethe)

Exerciţiu de sinceritate cu tine: aşa apare şi neîncrederea, nehotărârea,etc. Încredere în acest “-ne-“:  majoritatea  înţelege că este nevoie de doi sau mai mulţi pentru a justifica încrederea, hotorârea, dar de fapt modul în care ne raportăm, ne exteriorizăm faţă de ceilalţi poate explica apariţia “marelui” “-ne-“. Ce putem face noi pentru ceilalţi prin încrederea şi hotărârea noastră, cam aşa am putea explica de ce apare tot timpul o conceptualizare a unei emoţii, trăiri, sentiment, etc. În caz contrar concepualizăm frica, teama, panica, etc.

 Din moment ce a încolţit acel firicel al ne-încrederii primele rezultate se văd în viaţa socială a fiecăruia (ai picat un examen pe care ar fi trebuit să-l iei uşor; ai atins o maşină din spatele tău deşi era destul loc pentru a evita acest mic accident, vorbeşti urât unor oameni pe care nu-i cunoşti,etc). În final, fără să îţi dai seama, se văd consecinţele în viaţa afectivă a fiecăruia şi se distrug multe în puţin timp.Acolo se ajunge tot timpul. Suntem atât de slabi încât un singur “click” a declanşat încolţirea acelui firicel din noi care a răspândit acel sentiment de frică şi teamă în propriile forţe, iar acea neîncredere poate face ravagii într-un timp foarte scurt.

Timpul de reacţie şi spontaneitatea fiecăruia face diferenţa. Unii se complac şi sădesc în continuare acel sentiment de teamă şi frică faţă de ei încât îşi pun o bombă cu ceas în interiorul lor, iar alţii au antidotul la astfel de “otrăviri” şi revin ca şi un surfer care după ce a căzut de pe placa sa caută valuri şi mai mari.

Provocările întotdeauna ne fac mari sau mici (depinde doar de noi). Perseverenţa fiecăruia va face ca nimic din acele firicele de teamă, frică, dezordine,haos să nu apuce să încolţească vreodată. “Când cineva face totul cu judecată şi lucrurile nu ies după cum a judecat, el să nu treacă la altă procedare, ci să rămână (mai departe) la ceea ce a hotărât la început”. (Hippocrates)

Orice provocare aduce siguranţă şi linişte dacă este tratată ca fiind un lucru important, dar şi cu responsabilitate. În caz contrar apare ne-hotărârea şi ne- încrederea. De ce ??? Pentru că orice provocare are un grad mare de risc. “Cu cât un lucru este mai important, cu atât e mai plin de risc”. (Syrus)

Ajungând la aceste concluzii nu avem cum să nu-i dăm dreptate lui Pascal : “Lumea ne tratează aşa cum vrem să fim trataţi: urîm adevărul, ni se ascunde; vrem să fim măguliţi, suntem măguliţi; ne place să fim înşelaţi, suntem înşelaţi”.

Pe aici nu se trece !!!

Orice individ are acele bariere ale sale care fac să fie inviolabil în faţa alterităţii.E ca şi cum ai fi la o trecere de cale ferată în care vizibilitatea este redusă şi trebuie să aştepţi să se ridice bariera pentru a înţelege ceva. Şi chiar şi atunci când vrei să treci nu eşti sigur de posibilul pericol.

Atâta timp cât ceilalţi înţeleg că sunt zone în care stă scris: “Pe aici nu se trece!!!” atunci orice informaţie, emoţie, judecată rămâne conservată şi poate fi un conductor la fel de bun ca orice idee intermediară.

Chiar şi atunci când faci ceva ce e din start interzis, ilegal, dar ajută la “proiectul tău” faţă de ceilalţi, înseamnă că “semnul” trebuie să fie vizibil.

De multe ori facem tot ce putem pentru ceilalţi tocmai pentru a le arăta că sunt aproape de acele capcane care protejează zona “Pe aici nu se trece!!”, capcane care sunt formate din propriile principii, reguli, norme, etc. şi care protejează ceea ce este sacru aşa cum păţeau toţi intruşii care vroiau să devasteze mormintele faraonilor.

Ne place să fim şi noi nişte mici faraoni care nu oferă cea mai bună soluţie poporului, dar care sunt înconjuraţi de acei eunuci devotaţi.

În final ajungem să nu rezistăm tentaţiilor şi să ajungem asemenea unei vedete americane, care se trezeşte dimineaţa cu sticla de whisky lângă el – îşi aprinde o ţigară – şi observă cât se poate de atent cum îi zâmbeşte o “târfă” din aşternuturile răvăşite de tot ce a putut fi creativ în el.

Parşiv(ă)

Conform dicţionarului cuvântul parşiv desemnează acel individ corupt, decăzut, depravat, desfrânat, destrăbălat, dezmăţat, greţos, imoral, infam, josnic, mişel, mizerabil, mârşav, nedemn, nelegiut, nemernic, neruşinat,etc.

De foarte multe ori aud în jurul meu oameni care vorbesc de o situaţie, un context, o idee ca fiind parşive şi nedemne de ei. De parcă acele situaţii, idee au fost realizate de nişte extratereştri şi nu de noi înşine.

Şi în sfârşit când ne dăm seama că în spatele unei situaţii, a unui context, a unei idei a stat un om, atunci plini de satisfacţie, chiar mândri spunem despre acea persoană că este parşivă.

Acest cuvânt este luat aleatoriu. Majoritatea cuvintelor sunt folosite astfel.

Întâi le ascundem în spatele unor situaţii, a unui context dat, a unei idei, iar mai apoi cu aceeaşi spontaneitate le atribuim persoanelor “creatoare”.

Suntem atât de restrânşi în a utiliza afirmaţii de valoare încât folosim barbar aceleaşi cuvinte.

Ulterior ne dăm seama că acel cuvânt utilizat desemnează mult mai multe decât am vrut noi să spunem, dar important este că persoana respectivă (victima) a înţeles ce am vrut noi să spunem.

Unii dintre noi până şi la întâlnirea zilnică, cu prietena, ar trebui să-şi aducă dicţionarul cu ei. Alţii însă au “dicţionarul” la ei, iar acea siguranţă a faptului că posezi asupra ta un vocabular te împinge la a fi un tip elevat şi astfel greşeşti din nou.

De aceea nu prea mai aud pe nimeni să spună cuiva: “îmi retrag cuvintele!” Corect! Oamenii sunt realişti şi poate ăsta e singurul moment strălucit pe care îl au. Care cuvinte ????? ce dracu să-ţi retragi, dacă nici cuvintele alea repetate zi de zi nu sunt ale tale, ci sunt împrumutate sau chiar aş putea spune “închiriate” după cum e moda.

Ar trebui să fim mai atenţi !!! Ei pe dracu ??!!! faţă de cine să fim atenţi ??? Că doar toţi ne scăldăm în aceeaşi oală. Poate ne lasă Dumnezeu corigenţi la gramatică !!!!!!!!! Doar aşa să mai putem schimba ceva. Cu frică de Dumnezeu am putea deveni mai delicaţi în afirmare.

Şi uite aşa rămâi tu singurul parşiv care dă lecţii celorlalţi. Să-mi fie cu iertare!

Fiecare să-şi caute silabele preferate, că de făcut sex în grup cu propoziţiile sau sex oral cu frazele ne-am cam săturat.

Câteodată…

Citind postul unui amic, post căruia i-am furat şi titlul, mă gândeam în cele două zile de refacere de după o băută zdravănă ca în liceu, că sunt unele chestii care ne apropie fără ca noi să ne dăm seama.

 Nu trebuie să ai discuţii dintre cele mai elevate, nu trebuie să te uiţi în ochii amicului ca să-ţi dai seama ce vrea să spună, ci trebuie să laşi ca timpul să vină el cu oferta cea mai bună posibilă. Şi timpul vine întotdeauna cu acele întâmplări “extraordinare” care se traduc mai apoi în acele “legături”.

Te trezeşti dimineţa şi observi că acel lucru de stabilitate, de legătură, de comuniune între participanţi e că toţi se simt la fel de rău. Nici măcar un cuvânt nu i-a apropiat pe ei, ci acea stare la care au lucrat împreună şi care nu e o stare cu care să te mândreşti, dar e benefică din alte puncte de vedere.

O sticlă goală într-un colţ al camerei reprezintă pecetea scrisorii pe care au scris-o împreună cu o noapte înainte.

De neînţeles

Sunt momente în care viaţa îşi face de cap cu tine, iar tu plictisit şi obosit de statutul tău de muritor devii excitat de această manifestare a vieţii.

Astfel apar acele trăiri “de neînţeles” care duc ulterior la alte lucruri sau acţiuni şi mai de neînţeles.

Apar acele situaţii în care eşti sub duş având pielea roşie de cât de tare te ştergi de acel jeg care distorsionează lumea morală din tine.

În astfel de momente parcă şi o ţigară atunci când o aprinzi are o altă semnificaţie.

Totul are o altă semnificaţie în jurul tău. Important e cum vei interpreta ulterior aceste semne.

Ţi-e greu să ai o conversaţie normală cu un amic de al tău pentru că te simţi “murdar”. Devii un decadent de al lui Nietzsche.

Nu sunt lucruri care să fie capabile să te zdruncine în vreun fel, dar în timp dacă nu îţi revii ele se rotesc până când ameţeşti şi devii confuz. Apoi ele pot avea un cuvânt de spus.

În general astfel de întâmplări sunt mărunte şi care nu necesită o mare atenţie, dar de fapt te pot ajuta mult atâta timp cât interpretezi semnele corect.

De neînţeles sunt multe, dar unele pot fi rezolvate fără a găsi vreodată vreo explicaţie la ele.

Se întîmplă pur şi simplu, dar reacţia ta, spontaneitatea şi spiritul critic din tine descrifează sensul în care aceste întâmplări se rotesc.