DUB FX

Mi-a plăcut mult ideea individului care cu ajutorul unor pedale îşi foloseşte vocea pentru a crea diverse efecte.

Înregistreză sunetul cu ajutorul acelor pedale după care face o melodie din ce în ce mai complexă sau chiar suprapune sunetele pentru a obţine anumite efecte care să-i scoată vocea şi mai mult în evidenţă.

A fost spre sfârşitul anului şi la noi în România având un real succes în Bucureşti, Timişoara sau Cluj.

Superbă piesa, iar individul a deschis noi orizonturi celor care nu mai ştiau de unde să mai scoată câteva remix-uri care să aibă succes.

Credeţi în basme ? (2)

Chiar mă uitam zilele astea să văd care este starea de spirit a amicului Adi prin ceea ce posteză pe blogul său.

La cum îl cunosc puteam să jur că va posta ceva legat de basm şi de credinţa în acesta, cu ocazia sărbătorilor.

Într-adevăr de fiecare dată când vin sărbătorile este aproape imposibil să eviţi o discuţie cu un amic pe acest subiect al basmului şi al credinţei în el, chiar dacă de cele mai multe ori se pleacă de la banala discuţie a vremii de afară şi a faptului că iar ninge ca-n poveşti.

De multe ori se afirmă în această perioadă că e o vreme ca-n basme (deşi în basme nu prea ninge) sau că trebuie să fim la fel de buni ca şi în basme ( şi aici sunt de acord cu amicul Adi : ” eroul unui basm nu-i un sfânt. Uneori e crud, alteori e neiertător, însă întotdeauna rămâne fidel sieşi“), sau că trebuie să arătăm la fel de bine ca şi în basme (nu putem fi chiar atât de excentrici).

Acolo unde binele învinge răul (prin orice mijloace) e clar că există un izvor terapeutic.

Cei mai mari se gândesc la imaginea de ansamblu a unui basm,adică toţi cei din jurul lor (în mod special cei mici) să se simtă ca într-un basm alături de ei. În schimb cei mici sunt asemenea personajelor din basm. De îndată ce le-a fost indusă această imagine a basmului devin neiertători. Oricine ar atenta la comoara sărbătorilor (dulciuri, jucării, în general cadouri) ar arăta precum balaurul cu 7 capete. Devin cruzi atunci când toţi din jurul lor parcă ar avea ceva din comportamentul piraţilor.

Amicul Adi avea dreptate spunând că eroul principal al basmului reuşeşte întotdeauna doar ajutat de prieteni.Fiecare dintre noi de sărbători joacă rolul eroului principal şi asta se vede prin dorinţa celorlalţi de a fi alături de el.

Basmul se consumă repede, dar are o sclipire a sa care face din el cea mai importantă poveste a momentului. Aşa se întâmplă şi de sărbători.

Colindul întreţine pe fundal această imagine a binelui care invinge răul.

În orice basm se mănâncă bine, se bea bine, se fac glume bune. Totul este încărcat prin dimensiunea sa. Exact aceeaşi imagine avem şi de sărbători.

Sărbători cu bine !!! tuturor eroilor acestei poveşti de iarnă.

“Hope” or “Hopeless”

Un cuvânt care la americani are un sens aparte faţă de “a spera” al nostru a românilor care ne duce cu gândul întotdeauna la existenţialul “a trăi cu speranţa”.

Acest cuvânt are o mireasmă aparte, are un romantism al său, emană multă iubire în anumite perioade ale anului şi nu numai. Sărbătorile de iarnă sunt învăluite de acest “hope” care justifică starea sufletească a individului în acel moment.

De la numele unui animal,la un id de mess, o parolă la matrimoniale, sau chiar numele unui copil al său, totul pare a fi învăluit într-un sentiment de bucurie,smerenie, dăruire pentru individ.

Cei care nu înţeleg acest sentiment puternic conferit de normalitatea cuvântului “hope” devin aproape instantaneu “hopeless”.

Cam ce văd americanii prin “hopeless” cam aşa vedem noi prin clasicul “a trăi cu speranţa”. Acel sens pozitiv, foarte puternic, energizant chiar al lui “hope” noi nu îl avem încă. Americanul nici atunci când foloseşte termenul “hopeless” nu este atât de categoric precum suntem noi când ajungem în braţele acelui “a trăi cu speranţa” .

Americanii îşi permit naivitatea ca atunci când culeg roadele credinţei in “speranţă” să găsească  justificări banale precum “a fost mâna destinului”,sau “spiritul sărbătorii te-a învăluit”, sau “nu căuta să înţelegi ceea te face special tocmai pentru că te face special”şi alte chestii de astea.

La auzul unor asemenea expresii pe noi europenii ne apucă râsul, dar seriozitatea expresiei “a trăi cu speranţa” ne cam contrazice.

Chiar şi o puternică poveste de dragoste are la bază acest “hope”, chiar dacă ea s-a datorat internetului sau unei banale întâlniri oarbe. 

 Vindecarea de o boală gravă are la bază acest “hope”, găsirea unui loc de muncă se datorează acestui “hope”, etc.

Diferenţa este că acolo prin muncă, prin potenţarea a tot ce este mai bun în tine – se poate – şi asta conferă stabilitate unui sentiment puternic existent în orice american care este conştient că este la un pas de “hopeless”.

La noi cu cât acest sentiment este mai puternic cu atât te marginalizezi mai mult tocmai pentru că nu te mai asociezi cu nici o trăire a celorlalţi,parcă nu mai aparţii comunităţii şi adopţi postura de “lup singuratic”.

Un sentiment ca acesta te face mai bun, mai curat şi mai social atunci când fraternizezi cu orice spirit al vreunei sărbători(individual sau al comunităţii). La noi însă “a trăi cu speranţa” nu ştiu dacă scoate ce e mai rău din individ, dar cu siguranţă te inchide într-o carapace care îţi asigură spaţiul tău propriu de credinţă, iar restul nu te interesează tocmai pentru că ştii că e asemenea unui labirint care nu promovează chiar cele mai puternice trăiri ale noastre.

Întâlnire oarbă

Întotdeauna ceea ce este în spatele unor cuvinte nu poate fi cunoscut decât prin intermediul propriei imaginaţiei, ceea ce reprezintă o distorsionare a realităţii, doar că are un final fericit în ceea ce priveşte estetica reprezentării.

Şi în momentul în care citim o carte ceea ce e dincolo de cuvinte, povestea în sine, e o fabricaţie a propriilor noastre dorinţe.

Internetul a reuşit că facă mult mai facilă socializarea dintre două persoane. Chiar dacă cei doi comunică ani de zile la rând şi reuşesc să se cunoască, în momentul în care se întâlnesc în carne şi oase poveştile lor nu mai sunt la fel. Ceva se schimbă. Nici măcar camera web nu a reuşit să păstreze poveştile celor doi intacte. Oricât ar fi de avansată tehnologia în ceea ce priveşte modalitatea de comunicare între doi oameni,o singură privire între cei doi în momentul în care se văd in timp real, strică tot ce au clădit prin intermediarul lor computerul.

  Toţi considerăm că prin intermediul unei cărţi întotdeauna ne vom îmbogăţi,chiar dacă suntem manipulaţi de forma arajării unor cuvinte. Şi aici e vorba de o reprezentare care cu cât este mai deformată cu atât este mai bună. Aici putem modela cum vrei noi. Şi e şi normal să afirmăm că o carte citită te ajută cu siguranţă, tocmai pentru că la final rămânem tot cu poveştile noastre. Poveştile iniţiale din spatele acelor cuvinte nici nu ştiu dacă interesează în vreun fel.

În momentul în care doi oameni se cunosc înainte de a se vedea are o altă conotaţie. Nu poţi păcăli realitatea cu imaginea persoanei din faţa ta. Cele două reprezentări nu se pot suprapune şi atunci apare regretul faptului că o poveste de a ta a fost distrusă pe loc, fără pic de ruşine faţă de efortul tău. Realitatea a călcat cu bocancul pe orice poveste a ta.

 De aceea întotdeauna reţinem uşor un citat dintr-o carte tocmai pentru că e parte integrantă a poveştii noastre. Uităm însă repede figura unei persoane care prin complot cu realitatea ne-a stricat povestea.

Să fii lovit de propria poveste este un chin şi o consecinţă a faptului că ti-ai pus o dorinţă tocmai când “Cupidon” era mut de beat.

Logic sau logistic ???

După Maria Rosetti nr.38, sâmbătă dimineaţa a venit rândul casei de pe Bulevardul Aviatorilor 92, o construcţie unică în Bucureşti, proiectată de arhitecta Henriette Delavrancea în stilul celebrelor vile de la Balcic.

În timp ce Ministrul Culturii se bolborosea la Tv că nu ar trebui dărâmate asemenea clădiri, buldozerele îşi vedeau în continuare de treabă având avizul Ministerului şi a aceluiaşi ministru.

În alte părţi ale Europei însă se renovează si se păstrează clădirile importante.

Anumite ţări precum Italia sau Spania au proiecte serioase în fiecare an în ceea ce priveşte păstrarea şi renovarea unor astfel de clădiri. O organizare foarte exactă în ceea ce priveşte bugetul alocat unor asemenea proiecte, deci e şi normal să se vadă rezultatele.  

Astfel arhitecţi importanţi din întreaga lume au decis să participe împreună la asemenea proiecte şi s-au implicat serios acolo unde s-a dovedit că sunt serioase şi necesare asemenea modificări sau schimbări.

De exemplu în Italia s-au renovat mai multe clădiri,iar altele au fost făcute muzee păstrând aceleeaşi trăsături dar cu retuşuri moderne acolo unde s-a putut.

O mai mare plăcere să vezi amprenta celor mai mari arhitecţi ai lumii în ţara ta şi să vezi cum răsar nişte muzee din neant practic.

Un gest mai mult decât impresionant din partea acelor oameni care iubesc cultura şi care au fost onoraţi că pot participa la asemenea proiecte,deşi astfel de arhitecţi au cerinţe mari financiare când vine vorba de munca lor pe un teritoriu străin.

Dar trebuie să fim sinceri şi să recunoaştem că avem un ministru care la 5 ani şi-a dat foc la casă, după cum ne spunea chiar el, deci nu putem spera la mai multe pe viitor. Nu cred că arhitecţii iubesc piromanii aşă că……… târnăcoapele în mână şi hai să mai dărâmăm ceva, poate doar aşa vom scăpa de trecutul nostru comunist.

O colindă ucigaşă

Trăim în aceste vremuri tulburi în care orice gest este interpretat şi dacă nu ştiiţi ce afirmaţi vi se poate schimba chiar şi viitorul.

O colindă a unui tânăr de 16 ani ascultată azi la şcoală a produs rumoare deoarece era prea entuziasmantă şi avea implicaţii politice aducând laude preşedintelui Băsescu.

În jurul tânărului se prefera culoarea roşie, dar nu pentru că vin sărbătorile,ci pentru că mai sunt şi la alte partide în afara acelui partid mamut al nostru care se pare că va avea succes mulţi ani de acum încolo.

S-a simţit o oarecare frustrare şi majoritatea copiilor au avut un nod în gât când au observat că au muncit degeaba şi că munca lor stă sub semnul unei priviri ucigătoare a profesorului scârbit de acele versuri.

Au primit nişte portocale pentru efortul lor, dar şi pentru culoarea lor politică.

Pentru a nu vopsi portocalele într-o altă culoare ca să nu se supere nimeni s-a găsit o soluţie de compromis şi în acelaşi timp s-au împărţit şi nişte mere roşii şi foarte lucioase.

Luciul acelor mere m-a făcut pe moment să cred că unii chiar s-au spovedit de curând şi astfel vor demonstra fraudarea alegerilor.

Acel tânăr, care are mai multe probleme decât unul care a ajuns să-şi ia pensia, a simţit nevoia să mă întrebe de vreo 3 ori dacă mi-a plăcut colinda. Am răspuns “DA” din dorinţa de a îl mai linişti, dar fără a fi garantul unor atitudini mai puţin ortodoxe din partea celorlalţi profesori care mâncau liniştiţi o portocală.

Două culori ale unor fructe, câţiva tineri colindători, nişte profesori dezinteresaţi, dar simbolistica e una aparte.

Peisajul e oricum unul sumbru, chiar şi pentru tânărul care a oferit “o colindă ucigaşă”.

Prostituţie electorală

România a fost zilele acestea o prostituată de lux.

Seara a fost alintată de un băiat mai timorat care a avut o fantezie şi s-a grăbit să servească o felie de tort de ciocolată cu distinsa “damă de companie România”. Un pahar de şampanie l-a lumina lumânărilor(că s-a mai luat şi curentul)l-a făcut să nu mai fie atât de pudic.

A sărit în sus de bucurie ca un copil tocmai la lăsatul serii când România parcă ostentativ a dorit să i se vadă nurii şi să dea impresia că ştie să aprecieze romantismul unora care încearcă să devină bărbaţi.

Vreo câţiva băieţi au pus mână de la mână pentru a-l ajuta pe acest tânăr să capete încredere în el. Totul era bine pregătit. A fost o surpriză plăcută pentru el. Cea mai frumoasă damă îl aştepta doar pe el.

Totul a fost ca un vis. Băiatul nostru timorat însă începuse deja să se îndrăgostească de această “damă rafinată”.

Dimineaţa a vrut să-i aducă un buchet de trandafiri roşii, ca un semn de recunoştinţă pentru cea mai frumoasă noapte din viaţa lui.

Însă mare i-a fost surpriza când a văzut că această frumoasă damă “România” dormea profund alături de un marinar. Părea la fel de frumoasă şi parcă satisfăcută.

Imaginea din jurul său l-a uimit cel mai mult, mai mult decât imaginea marinarului dezgolit. Câteva sticle aruncate pe jos,hainele celor doi erau întinse peste tot în cameră, cearceafurile căzute şi ele pe jos, sunetul unui radiou care prezenta nişte ştiri în limba engleză. Fusese o seară nebună, fără pic de romantism, ci doar sex.

Băieţilor începea să le pară rău că au vrut să-şi ajute amicul să arate a bărbat,iar el a interpretat totul altfel.

Pentru această damă însă a fost cel mai bine: acel tânăr romantic i-a adus aminte de vremurile tinereţii ei, dar în acelaşi timp şi-a făcut meseria, iar marinarii după cum ştim plătesc bine.