Фрагмент души

O zi liniştită de toamnă atât de utilă unei plimbări pe marginea râului Volhov necesară dansului sacadat parcă al ideilor lui Anatoliy.

Undeva pe o bancă a parcului din apropierea râului sunetul unui acordeon întregea tabloul animat de paşii repezi ai unor studenţi veniţi acasă,în contrast cu paşii molcomi ai unor pensionari veniţi să admire pescăruşii.

Depinde de unghiul din care priveşti tabloul. Paşii repezi te pot îndrepta către ideea unui oraş activ şi plin de viaţă,dar paşii molcomi ai localnicilor îţi descriu un oraş al sunetului istoric răguşit de atâta frumuseţe.

Oraşul pare un pic bolnav la sfârşit de săptămână atunci când toţi se îndreaptă în grabă către Moscova venind de la Sankt Petersburg, acolo unde muncesc din greu pentru a avea un trai mai bun în capitală.

Veliki Novgorod se clatină în cele două zile din cauza traficului, poate şi pentru faptul că este atât de încărcat de istorie, dar şi pentru că a fost zdruncinat serios în al doilea război mondial atunci când şi-a pierdut din farmec şi din frumuseţe. Pare tare complexat la sfârşit de săptămână dar îşi revine imediat ce liniştea se aşează, parcă la un semn al istoriei, pe fiecare frunză căzută deja pe pământul mut, dar grăitor pentru mulţi  în acelaşi timp . 

Anatoliy îşi revenise oarecum, după problemele grave pe care le avusese cu inima. Nu mai lucrase de vreo trei luni în atelierul său şi asta se simţea şi în comportamentul său. Orice bucată de lemn pe care o lucra parcă îl înţelegea mai bine decât oricine altcineva.

Avea o nepoţică studentă la medicină, care avea mare grijă de el atunci când venea la sfărşit de lună acasă. În timpul cât a fost bolnav la pat o soră de a sa l-a îngrijit şi l-a îndopat cu doftorii,după cum spunea chiar el, în momentele în care era ceva mai bine dispus.

La recomandarea medicului sora sa a dat toate sculele unui tâmplar mai tânăr din apropiere. Nepoţica sa îi cumpărare din bursă vreo câteva scule în speranţa că îşi va mai umple timpul cu vreo coajă de lemn ceva,dar şi asta ca un mic secret al lor fără ştirea surorii,care urma întocmai sfaturile medicului, fără însă a fi în vreun fel cicălitoare.

Anatoliy însă, regreta faptul că, deşi sculele erau mai performante şi astfel îi uşurau munca, nimic nu mai era ca înainte în atelierul său. Pe de o parte ar fi trecut testul medicului cu ceea ce-i cumpărase nepoţica, dar pe de altă parte ar fi dispreţuit bucata de lemn care l-a înţeles atunci când i-a fost mai greu. Aşa se explica şi faptul că evita sau amâna momentul revenirii sale în cochilia care l-a ajutat mai mult decât orice medicament, adică micul său atelier de tâmplărie.

Cu câteva zile înainte fusese anunţat că un văr de la Sankt Petersburg murise în urma unui infarct. Nu avuse nici o reacţie la aflarea veştii, deoarece ultima dată când îşi vorbiseră la telefon se cam precipitară în vorbe amândoi. Starea sănătăţii sale a fost o scuză bună în faţa surorii care tocmai plecase cu trenul către ceremonie.

Îşi aştepta nepoţica şi profită de momentul că sora plecase, pentru a face o plimbare uşoară pe malul răului. Nu înţelegea starea pe care o avea în acea dimineaţă. Cam cu trei luni în urmă intra pentru ultima dată în atelierul său şi tot atunci se certase cu vărul de la Sankt Petersburg,care tocmai murise.

Regreta mai mult faptul că nu are curaj să revină în atelierul său decât faptul că o rudă de a sa tocmai decedase. Era un sentiment ciudat pentru el. Vărul îl ajutase mult în viaţă. Gândul însă că ar mai putea simţi din nou mirosul puternic al rugumişului îl liniştea pe loc.

De fiecare dată când ieşea prin parc la plimbare cu nepoţica o sfătuia ca în viaţă să nu regrete nimic din ceea ce e făcut pe termen scurt, ci să aprecieze ceea ce are durabilitate în timp pentru că înseamnă că s-a vărsat un strop de sudoare.

Nepoţica îl asculta de fiecare dată atentă înţelegând parcă vorbele lui, dar se cam pierdea în amănunte atunci când Anatoliy vorbea de pământul încărcat de istorie prin acel strop de sudoare şi astfel era doar o chestiune de timp până când acesta ajungea să povestească momente din viaţa sa zbuciumată şi legătura omului cu natura şi cu tot ce-l înconjoară.

Se exterioriza întotdeauna când vorbea cu nepoţica de sentimentul pe care il oferă o bucată de lemn cioplită, dar niciodată nu avea să vorbească despre sentimentul ciudat pe care-l avea faţă de evenimente precum cel de la Sankt Petersburg, cu vărul său.

În drumul său spre casă,în aşteptarea studentei la medicină, se lămurise de faptul că nu are decât două variante: fie va rămâne cu acest regret,fie se va exterioriza în faţa unei bucăţi de lem care cu siguranţă va înţelege latura umană a omului de lemn care este.

P.S. : mă îndulcesc cu astfel de exerciţii scriitoriceşti atunci când simt nevoia să scriu ceva. E la fel de bine ca atunci când te bagi în cada cu apă fiebinte crezând că vei scăpa de jeg.

Advertisements

About alexciotir

Nascut la Botosani la data de 19.06.1981 . Scoala cu clasele I-VIII o face la Botosani la Scoala nr.11 . In 1995 intra la Liceul "Nicolae Iorga" Botosani . Studiile superioare le face la Iasi la Univ. "Al.I.Cuza" .
This entry was posted in idei. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s