Este o operă de artă ?

Aşa se întreabă artistul Dennis Oppenheim de fiecare dată când se îndepărtează de o lucrare de a sa pentru a o analiza. Dacă răspunsul este “Yes” atunci înseamnă că e gata,iar dacă răspunsul este “NO” înseamnă că se va mai lucra la ea ceva timp.

Răspunsuri simple la întrebările incomode ce-i invadează mintea atunci când se apucă de o nouă lucrare.

Afirmă cu tărie că nici o carte din lume nu poate surprinde un anumit moment,o anumită situaţie aşa cum se face printr-o sculptură, desen, pictură, fotografie, arhitectură, etc.

Criticat de studenţii săi că are lucrări feministe, chiar domestice.

Criticat de ceilalţi că îşi forţează norocul prin nonconformismul unor lucrări.

Un artist iubit între cei care roiesc în jurul oricărei forme de artă modernă.

                                                                                         

Dennis pleacă de la ideea că”public art” ţine mai mult de spectrul arhitecturii.

Aici situaţia e diferită faţă de un pictor care se exprimă cum doreşte pe bucata sa de pânză.

Aici trebuie să ţii cont de faptul că te adresezi imediat şi într-un mod cât mai direct publicului .

“Public art is still a frontier, like Alaska”.

Cam 20% din lucrări au succes în “public art” restul sunt respinse de la început,din start. Oamenii nu înţeleg că şi pentru a accepta permanent o lucrare este nevoie de timp. “Sometimes the best work is not accepted because it’s too radical or ambitious—that’s a paradox of public art”.

Provocator ?!!!

“The economist” prezenta un articol în care sănătatea celor din statele lumii a 3-a, în mare parte statele africane, stau sub semnul provocării tinerelor talente în domeniu de către marile companii.

Premiile sunt substantiale: premiul cel mare a fost de 1 milion de dolari, iar ceilalţi pentru a fi ţinuţi sau mai bine zis conectaţi la astfel de “întreceri” au primit şi ei câte 100 de mii de dolari.

Disperarea e mare atunci când faci un concurs în care să premiezi ideile venite din partea unor tineri inteligenţi,creativi care par a deţine cheia problemei omenirii.

Ideile au fost mai mult decât inovatoare: guma de mestecat care detectează, prin contactul cu saliva persoanei, cea mai mică urmă de malarie la om; telefoanele mobile cu microfon care înregistrând strănutul sau tuşitul pot da imediat un verdict în cazul unei posibile pneumonii.

Oricâte vizite ar face “vedeta americană” problema pare din ce în ce mai grea în 2009.

Fundaţia lui Bill Gates a oferit o şansă acelor tineri care vin cu noi provocări în tentativa de a “ucide” microbul african care face ravagii mai ales în rândul copiilor.

Dar imaginea de ansamblu e una tristă care scoate în evidenţă un adevăr dureros: copii din Africa sunt condamnaţi la moarte chiar în faţa noastră în timp ce dăm neputincioşi din umeri chiar şi în 2009.

Concluzia: concursul a avut un câştigător,problema în sine încă nu are un câştigător.

Problema oricărui copil african a pierdut în faţa unei idei care nu se ştie dacă nu cumva va fi şi ea doborâtă de vreun microb în viitorul apropiat.

Pentru această idee a americanilor dau nota 10, dar pentru realitatea la care se raporta ideea mi-e şi frică să mai spun ceva.