Tom Gallagher – “Furtul unei natiuni”

E o carte care merită citită, dar care are dezavantajul de a nu fi percepută întocmai bine tocmai pentru că în urma informaţiilor primite majoritatea cititorilor se grăbesc să facă o analiză la cald asupra situaţiei prezentate.

E o carte care îmi dă impresia că vine ca o mănuşă pe creierul românului, adică informaţia oferită de Tom Gallagher este un deliciu pentru “spiritul critic” al românului.

Nu vreau să dau lecţii nimănui, deci mă voi încadra şi eu în aceeaşi categorie a celor care au citit-o şi care se revoltă vorbind singuri prin casă.

Îmi aduc aminte că la un moment dat România e asemănată, ca şi mentalitate ca şi mod de manifestare, etc. cu Angola, iar faptul că suntem europeni e doar pe hârtie că în rest……..

Aşadar nu voi comenta mai multe, ci îmi voi activa spiritul critic de român simplu printr-o nesemnificativă imagine care explică mai multe şi mai bine decât o pot face eu, ceea ce a vrut să scoată în evidenţă Tom Gallagher.

bottle-shoes-papuci-coca-cola-emo-type1

Privirea celor mulţi

Într-o dimineaţă la ora 5 aşteptam autocarul. În faţa autogării multă lume adunată ca la un spectacol. Nu am luat în calcul că s-ar putea ca toţi cei din jurul meu să aştepte acelaşi autocar ca şi mine.

Studenţii sunt în vacanţă, elevii au cam terminat-o cu admiterea şi toate cele, şi astfel aveam toate motivele să cred că voi avea un loc pe undeva.

Recunosc că nu am vrut să fiu modern (şi normal în acelaşi timp) şi să fac o rezervare cu vreo 2 zile inainte luând drept argumente cele de mai sus.

Într-un final ajunge şi autocarul. Trei sferturi din el era deja ocupat de oameni.

Bineînţeles că întâietate aveau cei cu rezervare. Mă strecor şi eu şi ajung undeva pe la mijlocul autocarului fără a mă aşeza pe un loc care era deja rezervat.

Lume multă !!! Cei care urcau, şi ei ca şi mine fără rezervare, nu aveau altceva de făcut decât să se înghesuie unul în altul fără a deranja “rezervaţii”.

Purtat de val ajung undeva prin spatele autocarului. Eram ultimul în ordinea celor care nu aveau mult râvnita rezervare.

Pe la 5.15 autocarul pleacă. Chiar lângă mine singurul loc liber din tot autocarul. Cel care făcuse rezervare nu a mai venit. Cel mai apropiat de acel loc eram eu care de altminteri fusesem purtat până acolo chiar de valul celor mulţi care stăteau în picioare şi nu aveau locuri (rezervate).

Întreb repede pe doamna de la geam dacă locul este ocupat. Era o femeie mai în vârstă care purta doliu şi care se vedea că e marcată de un eveniment nu tocmai plăcut, pentru că mi-a răspuns atât de sigur şi fără noimă, parcă.

M-am aşezat pe singurul loc rămas liber în autocar lăsând vreo 30 de indivizi în continuare în lumea lor, în picioare.

Nu glumesc deloc atunci când spun că i-am lăsat în lumea lor. Eu intrasem într-o altă lume, a celor care aveau cu totul alte activităţi şi cu totul alte gesturi din momentul în care aveau un bilet cu numele şi locul lor.

La început nu mi-am dat seama……dar ceva mai târziu am observat că toţi cei din picioare se uită la mine. Prima persoană rămasă în picioare şi cea mai apropiată de mine era o doamnă pe la vreo 35 de ani care se uita atât de fix şi de insistent la mine încât mă tot întrebam dacă oi fi lovit vreo doamnă în toată tinereţea mea.

Câteva priviri din spatele doamnei, a unor domni aflaţi în floarea vârstei, mă făceau să cred că orice privire de a mea către ei era ca o aprobare la sentimentul de trădare care îşi făcea loc în mintea mea.

Mesajul era clar. Cum am putut să fac aşa ceva ????? Cu doar câteva minute în urmă eram unul de ai lor care se tot gândea la durerea de picioare pe care o va avea după un drum de 2 ore şi jumătate.

Parcă le dădeam dreptate. Nu mai eram sclavul care evită privirile duşmănoase a celor aflaţi pe scaune. Acum eu cercetam de sus privirile celor de jos. Deşi eram jos priveam de sus, iar ei deşi erau sus priveau parcă de jos.

Şi când parcă mă înspăimântasem de această idee vine şi confirmarea ei. O doamnă din stânga mea mă roagă să-i arăt cum se dă scaunul mai pe spate că ar vrea să doarmă niţel. Toate privirile pe mine. Am ajutat-o şi astfel am primit acceptul celor puţini şi privilegiaţi.Pentru sclavii din picioare aceasta a fost dovada faptului că tocmai îmi pierdusem “conştiinţa de sine”.

Au fost grele cele două ore şi jumătate. Fiecare din cei aflaţi în picioare au coborât până la destinaţia finală râmânând din ce în ce mai puţini. La coborâre o ultimă privire parcă se vroia a fi către mine, adevăratul trădător.

Când am văzut că râmân din ce în ce mai puţini  m-am mai eschivat oarecum, liniştit fiind, deoarece eram sigur de acum: la destinaţie nu voi fi ” linşat”.

Privirile lor totuşi au pus presiune pe mine atât de mult încât la un semafor am rugat şoferul să mă lase să cobor tocmai pentru a nu mai fi nevoit să mă intersectez cu acele priviri odată ajunşi la ultima oprire.

Imediat ce am coborât, la nici un minut, a început să plouă. Probabil că dădea şi Dumnezeu dreptate cuiva (probabil femeii aflate în doliu).

 

“Lettre internationale”

lettreFiind zilele trecute in Iasi mi-am adus aminte că parcă mai sunt vreo două librării prin oraş care merită vazute.

Spre surprinderea mea la Academie în Copou chiar văzusem câteva cărţi de care eram interesat. Mi-am zis că trebuie să mă încadrez în bugetul meu de austeritate şi să reuşesc să mă decid în privinţa unei cărţi a cărei valoare să nu depăşească 35 lei. Dintre variantele cele mai bune preţul cel mai ieftin era 38 lei. Nefiind hotărât, am recurs la un gest care în facultate mă amuza atunci când prietenul Adi îl făcea în orice librărie intra.

Am decis să mă compromit cumva aşa cum făcea cândva prietenul Ştefan şi să cobor până în Piaţa Unirii să îmi cumpăr un nou număr din “Lettre Internaţionale”.

Ajuns acolo aflu cu stupoare că Humanitas s-a cam înjurat ca la uşa cortului cu ICR-ul şi astfel nu o să mai găsesc această revistă cât de curând. Cică ar mai fi câteva pe la Cărtureşti îmi mărturiseşte vânzătoarea de la Humanitas.

Astfel mă îndrept până în Tudor la mall să mai prind una din cele câteva reviste rămase. Ţi-ai găsit să am noroc.

Nu vreau să acuz pe nimeni, dar tre’ să recunosc că nici un măgăruş nazist prezentat pe la New York nu a făcut să mă revolt aşa tare.

Aveam şi eu o revistă care parcă încă îmi mai dădea acel sentiment al liniştii unui puşti de 5 ani care tocmai şi-a primit acadeaua. Mă relaxam cu articolele acestei reviste.

Să trăiască ICR-ul şi să ne obişnuim cu sloganul : “Romania – The Land of Choise!”