Doar o vorbă să-ţi mai spun

A vorbi mult e un microb care e compatibil 100% cu românul.

Chiar dacă ar fi să asculţi pe cineva care vorbeşte mult şi chiar bine, dar din lipsă de timp astea sunt condiţiile, şi tot ai fi un individ obosit de prea multe cuvinte pe centimetrul pătrat.

Totul se rezumă la înţeles şi în mod special la semnificaţie, dar şi astea trebuie date cu linguriţa şi doar la cei care au reţetă pentru aşa ceva.

Cine spunea că e o mare dovadă de înţelepciune să ştii să asculţi pe cineva, se cam înşela. Ceea ce poţi rosti e într-un fel condiţionat de ceea ce poţi asculta.

E o circularitate care justifică un anumit echilibru la nivel informaţional, la nivel formativ.

A asculta mai mult decât trebuie indiferent de calitatea a ceea ce asculţi e cea mai clară dovadă de alteritate a ceea ce poţi rosti.

Alteritatea lui “IN” şi “OUT” reperezintă de fapt consistenţa puterii jocului cuvântului.

Americanii au acuzat europenii că în această trecere de la “IN” la “OUT” sau invers nu au căutat o formă intermediară care să facă distincţia şi mai clar, ceva de genul “EXIT”.

Acel “EXIT” se referea de fapt la modalitatea de a anticipa ceea ce nu poate urma traseul IN-OUT sau invers, ci dimpotrivă trebuie exclusă din timp tocmai pentru a nu întări şi mai mult acel proces al alterării.

Avem o problemă până şi aici cu infrastructura vorbirii şi eficacitatea utilizării cuvântului.

Avem nevoie de traseee clare pentru a direcţiona cuvântul, ideea, etc. Avem nevoie de sisteme de irigaţie pentru adevăratele culturi de idei, avem nevoie de acele instanţe care să dea verdicte clare în ceea ce priveşte formele “IN” sau cele “OUT”, avem nevoie de integrarea unor idei în cadrul unor temple de recunoaştere, avem nevoie de reciclarea rapidă a unor cuvinte, fraze, idei. Uneori trebuie impuse şi anumite disponibilizări. E nevoie de un adevărat mecanism de transpunere a ceea ce este “IN” şi a ceea ce trebuie să fie “OUT”.

Există corupţie şi la nivelul formelor de activitate ale cuvântului care este transmis  sau recepţionat aproape mecanic fără să ne dăm seama că se creează un limbaj care se manifestă asemeni unei caracatiţe care nu îţi oferă nici o şansă de supravieţuire.

Întrebare ?!

Interioritatea şi exterioritatea reprezintă consecinţa dualităţii întrebare şi răspuns.

Tot ceea ce poate fi profund stă sub semnul interiorităţii individului. Această profunditate poate fi acceptată doar dacă putem conştientiza faptul că suntem supuşi în a deveni sclavii “întrebării”.

Răspunsurile sunt acelea care justifică acea exterioritate care nu are nevoie şi nici nu trebuie descrisă în cuvinte.

Orice joc al cuvintelor, orice dans tribal al unor propoziţii care să justifice posibilele legături dintre două sau mai multe silabe, două sau mai multe cuvinte exprimă esenţa oricărui tip de întrebare, adică: INTERIORITATE.

EXTERIORITATEA stă sub semnul răspunsului care se justifică, se valorizează în cadrul unui act, a unui fapt, a unei direcţii.

În momentul în care ne cerem un răspuns devenim în cel mai fericit caz ironici, iar de cele mai multe ori penibili.

Orice acţiune a interiorităţii va modela în timp exterioritatea.

Orice întrebare are în trecut o altă întrebare, care se actualizează în prezent sub forma unei alte întrebări şi care te anunţă că în viitor va lăsa locul unei noi întrebări.

Interioritatea se exprimă cel mai bine sub forma “clipei întrebării”. Clipa întrebării verifică starea existenţei noastre.

Clipa Întrebării este de departe cel mai frumos moment de care putem avea parte.

Răspunsul apare ca o garanţie care nu necesită alte explicaţii .

Răspunsul este girat de oricare din acele întrebări care stau la baza axei trecut-prezent-viitor.

Răspunsul poate fi văzut şi ca o limită a întrebării. Atunci când apare întrebarea se dezintegrează într-o infinitate de alte întrebări mai mici.

Nu ne permitem luxul de a cere răspunsuri atâta timp cât conştientizăm că riscăm să pierdem acele întrebări care ar putea lipsi din acel “puzzle” al interiorităţii noastre.

Fluxul şi refluxul întrebării condiţionează apariţia sau neapariţia răspunsului.

Atunci când ajungem să şi direcţionăm răspunsul înseamnă că am înjunghiat orice acţiune a unei posibile întrebări. De ce spun posibile? Deoarece deşi este anunţată apariţia ei nu mai reuşeşte să se concretizeze în prezent şi deci va lipsi şi din trecut. Cu alte cuvinte nu justifică interioritatea care e dependentă de acea axă trecut – prezent – viitor.

Acel mecanism al apariţiei şi dispariţiei unei întrebări poate fi “uns” tocmai printr-o renegare a oricărei forme ce poate complota la apariţia unui posibil răspuns.

Răspunsul face din om un animal, chiar dacă e vorba de un animal raţional, animal metaforic, etc.

Întrebarea în acea clipă a ei face din om un supraom.

Farmecul copilăriei

childrenVăzând acum că majoritatea celor mici par în ochii celor mari mult mai deschişi şi mai receptivi decât ar fi crezut chiar părinţii acestora, mă gândeam că acum 20-30 de ani toţi eram la acelaşi nivel indiferent de vârstă. Şi sunt aproape serios când spun acest lucru. Un copil de 10 ani nu era cu nimic mai prejos decât un om în foarea vârstei,iar cel mic era chiar dezavantajat de restricţiile impuse de societate datorită vârstei fragede. În rest lipsa de informaţie şi convieţuirea ca într-o celulă creată de anumite sisteme politice făceau ca lucrurile să pară a urma un singur sens.

Astăzi ne minunăm de ce copii inteligenţi avem şi chiar ne preocupăm de aşa zişii “super dotaţi” tocmai pentru a demonstra că orice cuvânt care pluteşte în aer deschide un nou orizont al imaginaţiei şi creativităţii atât de necesar unor vârste cât mai fragede. Greşit !!!!

Faptul că un copil reuşeşte să obţină medalia de aur la concursul internaţional de informatică al celor din clasa a V-a, de exemplu, nu dovedeşte altceva decât că acel copil a “sustras” ceea ce era pozitiv din interacţiunea sa cu instrumentele PC-ului, cu alte cuvinte demonstrează că e poate cel mai normal copil al vârstei respective.

Trebuie să recunoaştem că sunt şi excepţii de la regulă, iar acei copii care nu-şi justifică vârsta nu cred că nu sunt normali, ba dimpotrivă sunt foarte normali, doar că au o latură mai aprofundată decât cealaltă. Undeva au prea mult plus, iar altundeva au prea mult minus. Acei copii au nevoie de o atenţie sporită în sensul că au fost oarecum privaţi de acel farmec al copilăriei.

Vedeam zilele trecute un reportaj cu nişte puşti de 7 – 8 anişori, din Fâşia Gaza care explicau mult mai bine decât cel mai experimentat jurnalist cum stă treaba cu războiul şi care sunt consecinţele acestuia. Pentru americanul de rând era ceva extraordinar, dar acei puşti sunt asemenea celor din exemplul de mai sus, doar că cei de mai sus care cică sunt nişte mici “genii” la vârsta lor sunt pe plus, iar acei puşti din Fâşia Gaza sunt pe minus.

Asta ce înseamnă ??? Că acele mici genii justifică partea plină a paharului, adică au luat prea mult din acea parte plină, iar ceilalţi au luat prea mult din acea parte mai puţin plină. Cei din Fâşia Gaza nu făceau altceva decât să justifice informaţia pe care o primeau zi de zi: date exacte despre anumite tipuri de arme, date exacte despre anumite strategii militare care erau discutate în preajma lor, etc., etc. Ambele categorii au însă foarte multe lucruri în comun: fiecare a luat mai mult decât trebuia dintr-o anumită parte, ambele categorii au fost private de acel farmec al copilăriei, ambele categorii justifică, în funcţie de acel plus şi minus, acea normalitate specifică vârstei, ambele categorii au la bază atât premise pozitive, cât şi premise negative.

În orice caz, deşi în primă fază diferenţa este uriaşă între aceste două categorii(şi cei mai în vârstă au înţelepciunea de a alimenta acea aşa zisă diferenţă) observăm că ei au mult mai multe lucruri în comun, decât diferenţe. Diferenţa o face acea aşa zisă “diferenţă” care e vizibilă şi de aceea e şi mai uşor de potenţat în vederea atingerii unor scopuri văzute doar de cei mai în vârstă şi în nici un caz de cele două categorii implicate.

Şi astfel de aici prin vina noastră apar disfuncţionalităţi la nivel psihic care înclină balanţa către o separare a punctelor comune care pe parcurs se risipesc, diferenţa impune acea “diferenţă” unică prin intermediul căreia axa timpului este nevoită să ne recunoască “genocidul”.

“Înţelepciunea” omului se impune în faţa “farmecului copilăriei” printr-o decizie monstruoasă justificată în eterna concluzie: “Suntem mândri de copii noştri”.

Nu înţelegem nimic şi nici nu avem cum, deoarece acel “cerc vicios” al existenţei noastre constă tocmai în faptul că şi noi la rândul nostru am fost “produsul” deciziei acelei “înţelepciuni” care nu a putut acţiona la nivelul unei comprehensiuni asupra “farmecului copilăriei”.

Tot ce putem înţelege e că atunci când ajungem “mici” conştientizăm că am fost cândva “mari”. Nu ne ajută cu nimic, dar întotdeauna ne gândim la ce s-ar fi întâmplat daca am fi cunoscut “farmecul copilăriei”.

De aceea orice om zâmbeşte atunci când îşi aduce aminte de el ca şi copil şi nu ca şi om (copilul nu e om, e ceea ce depăşeşte omul). Devenim oameni tocmai pentru că nu putem înţelege sensul a ceea ce era “mare” şi în timp se face “mic”, tot “mai mic”, până se stinge în propria cenuşă.