Cunoaşterea de tip grilă

Cam acesta este răspunsul la ceea ce producem în şcoala românească. Nu era departe de adevăr domnul Băsescu atunci când afirma că şcoala românească produce tâmpiţi, doar că nu i-a zis nimeni că el e preşedintele şi nu poate avea un discurs chiar la limita unei critici existente într-o piaţă de zarzavaturi.

Orice examen serios, fie necesar unei trepte superioare în învăţământ, fie necesar ocupării unui job (în general la buget), are la bază câteva probleme de tip grilă, care într-un interval relativ scurt îţi justifică inteligenţa, creativitatea, gândirea probabilistică, actul de comunicare, etc.Uneori eşti etichetat instantaneu în urma unui astfel de examen şi asta deoarece în 5 minute un computer îţi va da verdictul, pentru unii dureros, pentru alţii chiar recomfortant.

who 001Cu siguranţă că în zilele noastre şi la întrebarea pur existenţială “Cine sunt EU?” avem ca posibil răspuns, fie toate variantele, fie doar o parte ,sau mai grav, nici o variantă.

Ne îndobitocim pe zi ce trece prin comprimarea realităţii la câteva răspunsuri de tip grilă care nu au în nici o lume posibilă, nici cel mai mic grad de ştiinţificitate.

Mi-e scârbă să aud cum un intelectual povesteşte cu intonaţie cum că atunci când a luat  prima dată o carte în mână avea o dorinţă nemărginită şi o voinţă carteziană infinită de a nu se mai simte marginalizat la discuţiile amicilor săi, care pe vremea aia erau mult mai intelectuali decât el. (Măăăăăă boule ?!!)

Am fost chiar şocat într-una din serile trecute când un puştan povestea cu patos “Crimă şi pedeapsă” rezumând totul la nişte afirmaţii de tip grilă, pe care le poţi întâlni în orice culegere jegoasă de după 90.Nu cred că a rostit mai mult de 3 propoziţii în încercarea de a explica impactul pe care l-a avut această carte asupra fiinţei sale.

Totul se reumă la a şti două, trei personaje şi dacă se reuşeşte o idee cât se poate de generală e bine, asta dacă vrei să pari chiar profund.

Tineretul nostru a fost ajutat enorm prin a obţine o gândire de tip “conquiztador”, iar televiziunile, ziarele şi chiar profesorii îl încurajează.

La şcoală profesorul nu mai are timp să te asculte el o juma’ de oră că programa şcolară e încărcată şi el tre’ să justifice mai apoi progresul şcolar aşa că două, trei întrebări şi “încă unul şi mă duc”. Probele scrise nu mai sunt cele de altădată, că doar profesorul tre’ să bea şi el o bere ca omul după program, profesoara are rezervare la coafor, deci cu alte cuvinte : “Cine mama dracului mai stă să citească un munte de aberaţii ale celor mici”. E secolul vitezei, deci mai repede copii !!!

Competivitatea unuia e măsurată la angajare pe baza unor instrumente de evaluare de tip grilă, iar eu mă duc şi urlu la nişte bucătărese prin oraş (scuze, sunt domnii funcţionari publici) că nu ştiu să verifice două hârtii.

Citim că tre’ să facem faţă discuţiilor din anturajul nostru că de altfel le-am dat foc tuturor cărţilor.

Informaţia nu mai are timp să se prelucreze, sedimenteze, că vin altele la loc, iar cu timpul vom face “trafic de informaţii” în timp ce ideile vor fi reciclate şi puse repede în vânzare sub formă de copii ale unor cuvinte, care după cum ne spunea şi Nietzsche, nu vor fi altceva decât elemente menite a uşura vorbirea.

Omul slab şi fără conştiinţă e acel om care joacă perfect acel joc “Vrei să fii miliardar ?” adică, oferă-i variante că se descurcă el. Peste tot e aşa. Şi în politică, în justiţie, în învăţământ, etc. Până şi iubirea dintre doi oameni stă sub semnul unei grile nenorocite.

Excepţia de la regulă este tot o regulă

“…nu poţi urma o regulă într-un spaţiu privat (este un non-sens). Pentru ca o regulă să fie într-adevăr urmată avem nevoie de un “complot public”. A urma o regulă nu înseamnă să fii constrâns, condus”.   –  ( Kripke )

Cam tot ce se întâmplă azi în jurul nostru poate fi rezumat la un set de reguli colective, care fac într-adevăr ca orice regulă a spaţiului privat să pară un non-sens.

În momentul în care vorbim suntem “transparenţi” faţă de cei cărora ne adresăm, dar cu noi înşine nu suntem deloc.

E ca şi cum ne-am lăsa luaţi la ţintă, ne-am lăsa în bătaia vântului, iar regulile colective par a fi perfect concepute deoarece nu mai pot fi completate cu regulile “spaţiului” fiecăruia în parte.

În orice “familie” sunt aceleaşi reguli, ceea ce duce implicit şi la o asemănare a evenimentelor, la o uniformizare a conceptelor respective.

Existenţa fiecăruia se va reduce la acele simple reguli “universale” fără a mai putea avea un posibil “spaţiu de joc” al unei posibile creaţii individuale.

Nu e de mirare că ne prăbuşim în hohote de râs atunci când citim despre acele reguli individuale existente cândva şi care ne sunt de neînţeles acum într-o societate care trage tare să-şi traseze graniţele unei aşa-zise perfecţiuni.

“Mai bine un sens, oricare, decât absenţa de sens”. (Nietzsche, Genealogia moralei)

Parcă ştia şi Nietzsche ce avea să urmeze. Nu degeaba vorbea el de constrângeri şi de conştiinţa omului “slab”. Acea conştiinţă de care vorbea Nietzsche nu avea cum să se formeze, nu avea cum să se dezvolte, doar prin câteva reguli colective (care au un cu totul alt rol).

Nietzsche afirma că omul e un animal metaforic. Se pare că am ajuns să facem din metaforă o târfă a sensului, sens care datorită nouă nu mai e de mult timp potent.

Totul în jurul nostru e un adevărat cimitir al ideilor. Restul ideilor rămase au rezistat tocmai pentru că nu au fost puse la treabă şi astfel nu au oferit posibilitatea apariţiei unor noi generaţii.

Am ajuns să ne fălim cu nişte idei născute din flori pe care sensul le reneagă şi le culpabilizează prin impotenţa sa.

“Sex oral cu metafizica” este titlul începutului sfârşitului. Şi ne-a fost bine, dar a trecut, iar acum avem o privire abisală care nu dă semne că ar înţelege ceva, nici măcar conştientizarea faptului că am stricat ce alţii au clădit mult, mult timp, până la noi.

Şi cum să nu dăm dreptate unuia precum K.Kraus care afirma: “De ce scriu unii ? Deoarece nu au destul caracter pentru a nu scrie”.

“Paradoxul gemenilor”

Newton, prin considerarea timpului şi spaţiului drept cadre absolute ce funcţionează asemenea unor sisteme de referinţă universale realiza o revoluţie în fizică.

Teoria relativităţii a renunţat la timpul absolut. Stephen Hawking nu degeaba este numit “micul Einstein” atunci când vorbeşte despre spaţiu şi timp.

“Să considerăm o pereche de gemeni. Să presupunem că unul dintre gemeni se duce să trăiască pe vârful unui munte, iar celălalt locuieşte la malul mării. Primul va îmbătrâni mai repede decât al doilea. Astfel, dacă se întâlnesc, unul va fi mai în vârstă decât celălalt. În acest caz, diferenţa de vârstă va fi foarte mică, dar ea ar fi mult mai mare dacă unul dintre gemeni pleacă într-o călătorie lungă cu o navă spaţială care se deplasează cu o viteză apropiată de viteza luminii. Atunci când se întoarce, el va fi mult mai tânăr decât cel care a rămas pe pământ. Acesta se numeşte paradoxul gemenilor, dar el este un paradox numai dacă se consideră că timpul este absolut”.

Probabil că cei care au avut ca reper filosofia indiană nu s-au gândit că ar putea exista o explicaţie în ceea ce priveşte popularitatea teoriei relativităţii, dar şi faptul că “Scurtă istorie a timpului” a lui Stephen Hawking s-a vândut în milioane de exemplare.

La populaţia Indiei şi anume 1,3 miliarde îmi permit să-i suspectez pe aceştia de a lua în serios “paradoxul gemenilor”.

Au un munte mic, mic de tot şi anume Himalaya cu o altitudine de peste 8.500 de metri, iar de apă ce să mai vorbim: Oceanul Indian.

Şi ca să pună în aplicare ceea ce au citit de la Newton, Einstein, Hawking şi-au ales un loc strategic, un cătun cu 2000 de locuitori, Kodinhi, loc în care au 250 de perechi de gemeni. Un fenomen încă neexplicat până acum, dar care a apărut cu doar trei generaţii în urmă. În ultimii 10 ani numărul gemenilor s-a dublat. Asta înseamnă că se apropie mult de finalizarea proiectului lor. Au cam exagerat ei un pic, deoarece am înţeles că până şi la grădina zoologică au perechi de cimpanzei gemeni.

Sub pretextul foamei deja au început să pună în aplicare proiectul. Unii gemeni sunt trimişi la 8.500 de metri altitudine (sunt multe conifere acolo), iar alţii sunt trimişi la mare, la fluviu, la ocean.

Cătunul se află la doar 15 kilometri de Universitatea din Calcutta, unde cele mai renumite facultăţi sunt cele de chimie, fizică şi matematică. Cei mai buni pleacă în Statele Unite ale Americii, beneficiind de burse. Cu siguranţă pleacă să prindă acele nave spaţiale care se deplasează cu o viteză apropiată de viteza luminii.

 Concluzia:  nici cele mai performante laboratoare ale americanilor nu pot realiza experimente care să aibă un grad de ştiinţificitate ca şi cel impus de voinţa şi motivaţia unor indieni pragmatici.

P.S. : Eu îi suspectez că au citit câte ceva şi din Popper.