“În căutarea simplităţii: o poetică”

Hannes Bohringer prezintă această carte sub forma celor şase meditaţii care au la bază şase imagini ce conturează ideea unui tablou reprezentativ al artei moderne.

I. “Nimic deosebit” – punctul de plecare sunt lucrările unui artist american, George Brecht, iar concluzia este: obiectul artei părăseşte sfera imobilului pentru a căpăta independenţa dinamicului.Arta modernă devine o artă de tip eveniment fără prea multe conotaţii, iar sensul este dat de acea imagine care tinde să devină “aproape-nimic” şi care nu îţi mai lasă nici măcar o urmă a vreunui semn de conceptualizare.

II. “Aproape-nimic” – are ca punct de plecare “Window blow out” a lui Gordon Matts-Clark(o fotografie ce prezintă o clădire cu geamurile sparte, deoarece artistul desenează puncte trăgând cu gloanţe în ferestre), iar concluzia: între artă şi viaţă apare un minim de diferenţă căci limitele celor două rămân insesizabile.

III. “Vârtejul” – are ca punct de plecare fotografia unui avion(ce subliniază relaţia între artă şi tehnologie), iar concluzia este: nimicul care survine între artă şi cotidian este atins prin identitatea care se stabileşte între artist şi inginer.

IV. “Gluma” – are ca punct de plecare imaginea deformată a cărţii lui Gadamer,”Actualitatea frumosului”, agăţată într-un cui din ea lipsind însă bucăţi întregi, iar concluzia este: realitatea modernă a frumosului face ca “Actualitatea frumosului” să devină un swaiţer elveţian.

V. “Sentiment” – are ca punct de plecare “Dollar Paintings” a lui Andy Warhol, iar concluzia este: arta are în structura sa profundă o oarecare predilecţie către religiozitate.

VI. “Repetiţie” – are ca punct de plecare lucrarea “Umbra activă”(Eva Maria Schon), iar concluzia este: umbrele lumii cotidiene sunt proiectate pe fondul artei moderne.

Bohringer caută de fapt prin această lucrare să diagnosticheze simptomul artei moderne : simplitatea cotidianului artei sau altfel spus, modul de căutare al unei identităţi estetice actuale.

Arhitectură şi talent

teatrul nationalChiar vedeam zilele trecute un reportaj realizat de televiziunea naţională în care erau prezentate dificultăţile pe care le întâmpină actorii în a pune în scenă, aşa cum trebuie, o piesă de teatru. Nu mă refer aici la salariile actorilor, ci pur şi simplu la condiţiile necesare de a prezenta publicului o piesă de teatru. Actorul de la noi trebuie să facă un efort în plus pentru a duce la bun sfârşit un rol într-o piesă de teatru. Probleme au fost, sunt şi vor fi, dar va veni un timp în care nu va mai merge cu cârpeala.

operaNu are rost să mai vorbim despre faptul că marea majoritate a sopranelor noastre geniale au susţinut aici câteva spectacole pentru ca mai apoi să primească aplauze în zecile, sutele de spectacole din întreaga lume. Câte talente pentru care nu se face absolut nimic, iar banii destinaţi culturii se investesc în expoziţii pe la New York sau în alte colţuri ale lumii.

Un alt reportaj al televiziunii naţionale prezenta câţiva copii de la şcoala de muzică care se plângeau că ar vrea să stea mai mult să exerseze la vioară sau la alte instrumente preferate, dar că profesorii nu au timp de aşa ceva şi că au un program chiar strict în această privinţă. Ce am mai putea comenta. Dacă şi a lăsa copilul să exerseze cât crede el că are nevoie costă aşa de mulţi bani atunci înseamnă că niciodată nu ne vom dori să facem ceva cu aceste talente ale noastre.

Noi avem impresia că dacă lăsăm aceste clădiri aşa cum sunt ele fără să mişcăm un deget, atunci vom aprecia istoria aşa cum o fac şi alţii cum ar fi vienezii sau milanezii(e totuşi o diferenţă mare).

Chiar am văzut pe net de curiozitate cam cum se investesc banii publici în astfel de clădiri destinate culturii. În Europa marea majoritate a optat pentru a investi sume enorme în teatre, opere tocmai pentru că s-au cam săturat să realizeze clădirii impetuoase şi geniale din punct de vedere arhitectural, doar în cazinouri, bordeluri, restaurante, hoteluri, etc.

Belgia, Franţa, Olanda, Spania sunt doar câteva dintre ţările care au decis că şi teatrul şi opera trebuie să se bucure de clădiri moderne în care să ne bucurăm de tehnologia existentă şi care evoluează mai repede decât ne dăm noi seama.

Ar fi trebuit să cer părerea vărului Claudiu pe această temă, deoarece e un talentat student la arhitectură în care am încredere totală în ceea ce priveşte arhitectura.

CHINA/Acesta este National Grande Theatre din Beijing. Un teatru terminat în octombrie 2008, că doar au fost jocurile olimpice acolo. Cea mai mare pare a clădirii se află în subteran doarece se află în apropierea pieţei Tienanmen şi ar fi sfidat  

   OLYMPICS-BEIJING/tradiţia acestei populaţii prin depăşirea în înălţime a celorlalte clădiri din apropiere încărcate de istorie chinezească. Lacul artificial din jurul clădirii se întinde pe o suprafaţă de 36000 de metri pătraţi. Această clădire are o sală de operă cu peste 6000 de locuri, o sală de concerte şi una de teatru. Nu are rost să mai vorbim de sonorizare şi de ce condiţii sunt în interiorul acestei clădiri. Una peste alta nu ne rămâne decât să traducem totul printr-un simplu “no coment”. Imagini sunt şi pe internet din interior, dar nu am vrut să-mi fac inimă rea. Clădirea  fost proiectată de francezul Paul Andreu, care este după părerea mea un “mercenar” al arhitecturii moderne.

Probabil că toţi îmi vor spune în cor că nu ne comparăm noi cu China şi că nu are rost să dăm astfel de exemple. Corect ! Am vrut doar să arăt cam cum cheltuie chinezii peste 800 de milioane de dolari în cele  7 clădiri destinate teatrului şi operei, dintre care 3 sunt de acest tip(doar în Beijing sunt cele 7).

Să dau dreptate celor care sunt mai realişti şi să revenim în Europa noastră mult civilizată. Ce e mai bun am lăsat la sfârşit. Un arhitect care îşi iubeşte meseria mult mai mult decât Paul Andreu şi anume un spaniol care deşi s-a stabilit în Elveţia demonstrează că îşi iubeşte ţara la fel de mult ca şi meseria – Santiago Calatrava.

Rights ManagedAceasta este opera din Valencia deschisă oficial în octombrie 2005 şi are o capacitate de 4.400 de locuri. A costat în jur de 250 de milioane de euro şi are 4 încăperi: sală principală, master room, amfiteatru, cameră de teatru şi datorită tehnologiei are şi un “open-air auditoriums for theatre”. Are peste 70 de metri înălţime şi este printre cele mai moderne din Europa.

tenerife operaO altă clădire proiectată de Calatrava este opera din Tenerife. Situată chiar lângă ocean şi a fost deschisă în septembrie 2003. Orchestra simfonică din Santa Cruz poate fi mândră de această nouă casă a ei. Întinsă pe o suprafaţă de 2.3 hectare din care 6.741 de metri pătraţi sunt pentru “auditoriums theatre”.Are o sală pentru muzică de cameră, o cameră pentru dans, o cameră pentru teatru,o cameră pentru zarzuela(operetă specifică de a lor). Pe lângă acestea are şi o parcare plus nişte încăperi făcute din piatră.Are 33 de metri închisă şi 45 de metri în înălţime atunci când se deschide pentru a putea susţine piese de teatru în aer liber.

Şi dacă ne interesăm observăm că în ultima vreme cei mai căutaţi dirijori de orchestră provin din China, iar cei mai cunoscuţi tenori provin din Spania.

La câţi actori talentaţi avem şi la câte soprane de talie mondială am avut parte parcă am merita şi noi un astfel de templu al culturii.

Mihai Eminescu (120)

Astăzi comemorăm 120 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu.

Pe 15 ianuarie sărbătorim naşterea sa, iar pe 15 iunie comemorăm moartea sa.

În loc să facem acest lucru, noi ne folosim de aceste două date pentru a ne mai întreba încă o dată dacă nu cumva Eiminescu este demodat.

Tot felul de anonimi ai televiziunilor apar cu chestii care li se par lor a fi la modă şi capabile să şocheze opinia publică.

Vedeam la majoritatea posturilor de televiziune anumite ipoteze precum că Eminescu ar fi consumat droguri, că ar fi fost un fustangiu şi niciodată nu a ştiut să înţeleagă iubirea, etc.

E trist, chiar oribil să vezi că oameni care şi-au dat doctoratele în Eminescu, apar cu nişte fiţuici la televizor, hârtii ce, vezi Doamne, ar reprezenta dovezi şocante în cazul lui Eminescu.

La Botoşani este comemorat încă în stil comunist, adică se pune mână de la mână ca să se cumpere acolo câteva buchete de flori, mai iese şi primarul un pic din bârlogul său, apar nişte profesoare de română şi alea ieşite la pensie, iar cei câţiva copii puşi să recite repede, repede două, trei poezii acolo habar nu au ce e aia poezie.

Chiar mă uitam azi prin presa locală să văd cum comemorăm acest eveniment şi am rămas surprins să văd că se aruncă cu acuze în stânga şi în dreapta pentru anumite confuzii care se fac legate de locurile importante de pe aceste meleaguri în ceea ce-l priveşte pe Eminescu.

Eminescu este acelaşi, doar că trebuie să recunoaştem că avem mare nevoie de oameni precum Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru, George Pruteanu, etc.

Pe viitor e clar că nu îl vom mai aprecia la fel de mult, ci poate vine ministerul turismului cu vreo idee şi ne mai scoatem cumva.

În Botoşani avem parcul Mihai Eminescu, biblioteca Mihai Eminescu, teatrul Mihai Eminescu, bulevardul Mihai Eminescu, librăria Mihai Eminescu, dar când vine vorba de poezia sa ne cam apucă greaţa şi cam dăm bir cu fugiţii.

Cine a avut noroc şi s-a născut cu câteva cărţi de Eminescu luate de părinţi în tinereţe atunci cu siguranţă că a citit câteva poezii. Cine însă nu a avut acest noroc e greu de crezut că ar da 400 – 500 de mii pe o carte de Eminescu(sunt şi ediţii mai ieftine). Au apărut şi acele ediţii de buzunar, dar poezia aici în nordul Moldovei nu ţine de foame, chiar dacă l-am pus pe Eminescu şi pe anumite bancnote. Dacă l-am fi pus şi noi pe bancnote mai mari cine ştie poate aveam mai mult succes.

Gypsies (Josef Koudelka)

GypsiesJosef Koudelka este un fotograf de renume născut în 1938 la Moravia în Cehia.Inginer de profesie se orientează în 1967 către fotografie, către artă fotografică.În 1968 devine cunoscut prin albumul său de fotografii ce înfăţişează invazia ruşilor la Praga.

 

În august 1968, cu două zile înainte de invazia rusească, se află în România unde fotografiază ţiganii. Acele poze aveau să apară pe albumul său numit “Gypsies” unde cele mai multe fotografii sunt însă cu ţiganii din Slovacia.

Romania 1968Sunt câteva fotografii pe acest album foarte reuşite, iar combinarea acestora cu cele făcute în Slovacia au făcut din “Gypsies” unul dintre cele mai cunoscute albume ale sale. Poate că la vremea respectivă nici nu ne-am dat seama cât de mult ne-a ajutat.

Romania, 1968Fotografiile exprimă o comunitate puternică a ţiganilor, iar cei care au văzut acest album au privit cele două ţări (Slovacia şi România) cu foarte mult entuziasm, România fiind analizată ca o ţară care ştie să-şi aprecieze tradiţia.

 

Romania 1994Datorită succesului pe care l-a avut cu albumul “Gypsies” hotărăşte să se întoarcă în România, în 1994, pentru a mai surprinde câte ceva din acea autenticitate mult lăudată de străini în ceea ce ne priveşte.

Nu s-a gândit totuşi că s-ar putea să fie un pic cam devreme faţă de schimbarea care a avut loc în 1990 şi astfel fotografiile făcute nu au fost dintre cele mai reuşite şi mai mult decât atât străinii au văzut că nu merită să ne laude chiar aşa de tare. Majoritatea fotografiilor prezintă un peisaj trist, dezolant, fără urmă de tradiţie, dar care accentuează totuşi imaginea unei schimbări la orice nivel în ţara noastră.

Romania 2005Revine în România în 2005 sperând şi el într-o schimbare în bine şi dornic de a ne face publicitate gratuită prin fotografiile sale. Găseşte o Românie parcă lipsită şi de acea tradiţie pe care o cunoscuse el şi astfel revine la acele fotografii care îi înfăţişează pe ţigani, considerând că e mai bine să facă o comparaţie între fotografiile din 1968 şi cele din 2005 în ceea ce priveşte trăsăturile şi comportamentul ţiganilor de la noi, decât să se apuce de un nou proiect în România care nu părea din start că i-ar garanta un minim succes.

Campionatul mondial de dezbateri

Image0615-0036(Tvr 1)[4]Deşi într-o perioadă parcă nu mai era aşa de inspirat în alegerea invitaţilor, realizatorul emisiunii “Garantat 100%” revine cu emisiuni din ce în ce mai bune, iar dovada cea mai clară este chiar emisiunea din această duminică în care a fos invitat campionul mondial de dezbateri desfăşurat în ianuarie la Cork în Irlanda. Mult succes emisiunii şi să o ţină tot aşa pentru că realizatorul ei Cătălin Ştefănescu(în imagine) merită acest lucru.

Image0615-0037(Tvr 1)Dan Cristea (în imagine)alături de Nicoleta Lupea, ambii la Universitatea “Babes Bolyai”din Cluj, fac echipă împreună de ceva timp, iar în Irlanda au demonstrat că sunt cei mai buni, chiar dacă scorul din finală a fost unul strâns 5-4. El este avocat, iar ea este plecată acum cu o bursă în S.U.A ca şi studentă la facultatea de drept. După ce în iunie au câştigat campionatul european din Estonia, iar în noiembrie au câştigat turneul de dezbateri de la Oxford, au reuşit şi această performanţă(peste o mie de concurenţi din 46 de ţări) întrând în istorie, deoarece nimeni nu a mai reuşit acest lucru până acum.

A fost plăcut să aflu şi eu care sunt regulile unei dezbateri pentru a fi câştigată deşi nu este o reţetă sigură.

În primul rând nu trebuie să vorbeşti mult ca să şi câştigi, ci trebuie să fii practic şi să ai cunoştinţe care să fie dintre cele mai actuale şi cât mai exacte.

Trebuie să fii la zi cu ştirile la nivel mondial şi să îţi pregăteşti bine introducerea şi încheierea. Dezbaterea în sine ţine mai mult de spontaneitatea ta şi implicit cunoaşterea adversarului.

După cum ne spune chiar Dan Cristea o dezbatere se poate castiga doar cu o privire şi trei cuvinte dacă ştii când trebuie spuse. Cel mai mare avantaj pe care îl poţi avea în cadrul unei dezbateri e să ştii când să taci.

Chiar în semifinalele campionatului mondial au câştigat o dezbatere doar cu introducerea, fără a se mai folosi de dezbaterea propriu-zisă.

Sunt mai multe runde, iar tema îţi este dată cu 15 minute înaitea inceperii dezbaterii. Ai 7 minute la dispoziţie în care trebuie să convingi un juriu de 11 persoane, sau chiar mai puţin, dar un număr impar oricum.

În finala de la Cork de exemplu au fost 4 echipe, adică 8 concurenţi, din care două echipe reprezentau pe cei la putere, iar celelalte două reprezentau opoziţia. O luptă era între putere şi opoziţe după care se schimbau opoziţie cu opoziţie şi putere cu putere. Juriul a fost convins greu, iar verdictu l-au dat abia în două ore.

Tema din finală a fost: cote obligatorii pentru numărul de jucători nativi care pot juca într-o ligă naţională de fotbal, iar dezbaterea s-a redus la protecţionism versus liberalism.

Alte teme : interzicerea sondajelor politice, independenţa Abhaziei, un impozit pe venit mai redus pentru femei, etc. Cam acestea au fost temele la un astfel de campionat mondial. La campionatul european una din teme a fost “împuşcarea papei Benedict”.După cum spune marele câştigător, în general, sunt teme morale, politice.

Hiperrealism

Din întâmplare am găsit pe internet o lucrare a lui Ron Mueck care mi-a atras atenţia în mod deosebit.

Este un australian care trăieşte acum la Londra şi care avea ca principală ocupaţie realizarea de manechine, iar mai apoi a lucrat ca şi păpuşar la anumite emisiuni pentru copii.

În vârstă de 50 de ani acesta a fost pasionat şi de arta fotografică fiind atras în mod special de detaliile corpului uman.

Fiind de profesie sculptor şi-a dat seama că o fotografie nu poate surprinde ceea ce el vroia să scoată în evidenţă şi anume detaliul în ceea ce priveşte corpul uman şi implicaţia psihologică a acestui detaliu.

Astfel s-a concentrat pe figurinele de ceară care să redea cât mai bine anumite părţi ale corpului uman. Detaliul realist al fiecărui por al pielii, al fiecărui fir de păr pot avea un impact dorit doar printr-o vizualizare la anumite dimensiuni a nudului. 

0033În 1996 a şocat când a apărut cu această lucrare “Dead Dad” care chiar înfăţişează cadavrul nud al tatălui său(am preferat să pun această fografie pentru că cealaltă este mai în detaliu, dar şi pentru a justifica acea latură psihologică de care vorbea Ron). A fost expusă la o expoziţie din Londra în 1997 unde a surprins şi a iscat multe comentarii cum era şi de aşteptat. Acesta a fost de fapt un test pentru a vedea cum va aborda şi celelalte lucrări ale sale. Acesta a fost şi scopul lui Ron care a decis să pătrundă şi mai mult în această intimitate a omului şi să spargă acele bariere ale reţinerii de a privi în faţă nuditatea şi corpul uman.

untitledLatura psihologică de care vorbea Ron Mueck s-a concretizat în expunerea lucrărilor sale de mari dimensiuni.Această lucrare numită “In bed” are următoarele dimensiuni: 162 x 650 x 395 cm. Lucrarea a apărut în 2005 iar această alternare a nudului cu lucrări mai domestice are drep scop tocmai această înţelegere a lucrărilor şi implicit a autorului la nivel psihologic în ceea ce priveşte sculptura hiperrealistă.

Dacă la început Ron Mueck lucra în latex, de pe vremea când realiza modele, mai apoi a trecut la fibră de sticlă, dar abia cu siliconul a reuşit să se exprime mai bine.

0088O altă lucrare de a sa din 2000 expusă acum la muzeul de artă din Danemarca, numită “Boy” are 5 metri înălţime şi este făcută atât din fibră de sticlă cât şi din silicon, iar detaliile sunt uimitor de bine executate: privirea copilului, unghiile acestuia, firele de păr, părţile osoase, urechile. Totul este absolut admirabil, iar lucrarea s-a bucurat de un real succes.

normal_RonMueck_Mask2Cea mai cunoscută dintre lucrările sale este fără îndoială “Mask II”. Aici chiar ne şochează prin forţa detaliilor expuse. Cică dacă ne uităm cu atenţie în interiorul ei vom observa dinţii, gingiile şi chiar câteva picături de salivă. Specialiştii afirmă că dacă stai ceva timp lângă această lucrare şi te uiţi atent mai, mai că-l auzi şi sforăind.

Acum vrea să uimească din nou prin fineţea unor lucrări care nu vor mai fi deloc gigantice, ci dimpotrivă în miniatură.

Fear Factor

fear_factorO emisiune pe care o mai văzusem cu ceva timp în urmă(cea de la americani), dar care a avut un enorm succes şi în alte ţări.

În Statele Unite ale Americii a avut probabil cel mai mare succes, dar asiaticii s-au conformat şi ei acestei provocări şi tre’ să recunosc că le-au ieşit destul de bine. Japonezii se pare că au avut cel mai mare succes cu o astfel de emisiune. Şi în Filipine s-a dovedit a fi floare la ureche una din probele concursului, care era una dintre cele mai grele în toate ţările care au acceptat provocarea acestui show. Turcia s-a impus şi ea prin curajul cu care oamenii au acceptat să facă faţă probelor concursului.

La concurs participă în primă fază şase concurenţi care se bat pentru premiul cel mare de 50.000 de $ sau 50.000 de Euro. Cel care are timpul cel mai slab sau renunţă la probă din cauza fricii este eliminat. Finala se dispută între ultimii trei. Concursul are trei probe: 1. proba fizică 2.proba psihică 3. proba fizică este combinată cu cea psihică.

În general proba fizică se desfăşoară fie la o anumită înălţime unde fiecare are de parcurs un traseu sau ceva de genul, fie sub apă să iasă dintr-o zonă închisă sau să găsească anumite indicii, chei, etc.

Proba psihică este de departe cea mai aşteptată probă şi asta deoarece de obicei această probă constă în a mânca dintre cele mai neobişnuite chestii, care de obicei sunt dintre cele mai scârboase posibile.

Ultima probă cea combinativă de obicei te pune să îţi învingi frica prin a face un efort fizic care să depindă totuşi de starea ta psihică, adică să urmezi un traseu înconjurat fiind de şobolani, şopârle, şerpi, etc.

Acest concurs a avut diverse forme: fie cei şase participă fiecare individual, fie se fac echipe de câte doi, fie cei doi sunt soţ şi soţie, fie cei doi sunt fraţi gemeni, fie cei doi sunt câte două mari vedete în ţara lor, etc. Mai târziu a apărut şi fear factor junior unde copii au putut să îşi învingă frica pe baza unor probe greu acceptate şi de oameni în vârstă.

De obicei la proba fizică se descurcă majoritatea celor care au o condiţie fizică bună. La proba psihică însă nu fac faţă chiar toţi şi asta pentru că trebuie să mănânci chestii precum: gândaci vii, păianjeni vii, râme vii, viermi vii, etc. Într-una din emisiuni la proba psihică fie trebuia să mănânci excremente de bivol de exemplu, fie trebuia să mănânci testicule de bizon sau penis de cerb de exemplu.

Deşi premiul nu e unul extraordinar, în fiecare ţară care a ales să încerce acest show s-a demonstrat că lumea e dornică de a-şi învinge frica sub orice formă, chiar dacă unele probe sunt duse la extrem.

Pentru unii au apărut frica de ceva ce ei nu ştiau că au frică, iar alţii şi-au învins frica faţă de anumite chestii prin participarea la acest show.

Majoritatea au recunoscut că au scăpat de anumite fobii pe care le aveau: claustrofobia, agorafobia, chiar şi tafefobia, hidrofobia, arachnefobia, entomofobia, herpetofobia, musofobia, etc. Acestea sunt cele mai cunocute după cum arată statistica realizată pe baza celor care au concurat la acest show.