Qu’est-ce qu’un auteur ?

În cadrul unei conferinţe din 22 februarie 1969, împreună cu M. de Gandillac, L. Goldman, J.Lacan, J. d’Ormesson, J.Ullmo şi J. Wahl, M. Foucault aduce următoarele argumente:

“Qu’importe qui parle ?” În această indiferenţă se afirmă principiul etic, cel mai fundamental poate, al scrierii contemporane.

Discreţia autorului este devenită, pentru critică,de acum înainte o temă cotidiană.

Esenţialul nu este de a constata, încă o dată în plus, dispariţia sa; este necesar să se identifice, ca un gol – în acelaşi timp, indiferente şi obligatorii – locaţiile în care îşi exercită funcţia.

1. Le nom d’autor: imposibilitatea de a le trata ca o descriere definită deja sau ca şi un nume propriu ordinar.

2. Le raport d’appropriation: autorul nu este realmente nici proprietarul, nici responsabilul textelor sale; el nu este nici producător, nici inventator. Care este natura a ceea ce numim “speech act”, cea care-i permite să spună că este opera sa ?

3. Le rapport d’attribution. Autorul este fără îndoială cel căruia îi putem atribui ceea ce a fost spus sau scris. Dar, atribuirea – aceeaşi când este a unui autor cunoscut – este rezultatul operaţiilor critice complexe şi rareori justificate. Incertitudinea contrariului.

4. La position de l’auteur. Poziţia autorului în lucrare (angajarea autorului; prefaţa şi funcţiile ei; simulacrele autorului, naratorului, confidenţialului). Poziţia autorului în faţa diferitelor tipuri de discurs (discursul filosofic, de exemplu).Poziţia autorului în câmpul discursiv (ceea ce este fondatorul unei discipline ? ce poate semnifica “întoarcerea la….” ca şi moment decisiv în prelucrarea unui domeniu de discurs ?

Acest fragment îl putem găsi în mai multe reviste de specialitate apărute în Franţa în 1969, 1970, 1974, 1983,1984, etc. şi nu numai, dar cel mai uşor de găsit este în cartea lui M. Foucault, “Dits et Ecrits”, editura Gallimard, 1994, paginile 789-821.

De ce am ales acest fragment ? Pentru că în timpul facultăţii majoritatea profesorilor m-au învăţat că întotdeauna când mă refer la un text, trebuie neapărat să am în vedere autorul, epoca în care a trăit şi locul de încadrare al acestuia în funcţie de anumiţi parametri(genul, stilul, gradul de conceptualizare, metoda, concepţii corelative, etc). Şi aşa am şi făcut o bună perioadă de timp, mai bine zis până când mi-a explicat “prietenul” Nietzsche că zarurile au fost aruncate şi că zeii nu mă mai recunosc ca “jucător”.

Aceste sfaturi le primeam de la profesorii noştri (în mod special un profesor de filosofie a culturii, care chiar ne-a atras atenţia să nu picăm în capcana lui Hegel fără a urma acele sfaturi preţioase) prin anii 2002-2003.

Textul de mai sus, după cum vă spuneam, dateză încă din 1969, iar cei 7 “magnifici” printre care şi M. Foucault tocmai asta explicau. Conferinţa cică s-a ţinut la o masă rotundă. Sau poate i-a pus Foucault în şir indian şi astfel se explică de ce profesorii noştri nu au urmat modelul.

Acel principiu etic de care se vorbea mai sus este un principiu care nu face din scriitura un rezultat ci dimpotrivă domină ca practică.

Opera care a avut datoria de a aduce nemurirea a primit imediat dreptul de a omorî, de a fi mortală autorului ei.

În opera întâlnim anumite semnături ale autorului, gramaticalitatea textului ne informează despre autor, timpurile verbale ne indică starea autorului, omisiunile din text sunt şi ele o recunoaştere a tipologiei autorului.

Chiar dacă textul e unul filosofic asta nu ne îndreptăţeşte cu nimic să credem într-o analiză a textului la nivel de metodă sau de gen. În primă fază el este un text ca oricare altul, un tribut adus literaturii şi trebuie să-l luăm ca atare.

Literatura nu ne oferă nici o garanţie(în cazul textului nostru), iar noi trebuie să mulţumim pentru asta.

Cuvintele ce stau la baza operei unui autor vor face ca acesta să fie recunoscut de cultura din care face parte.

Istoria va recunoaşte opera, nu numele unui autor sau titlul operei respective.

În matematică, de exemplu, textul care prezintă o demonstraţie e subordonat unor axiome, unor teoreme. În biologie, în medicină, textul depinde de impactul avut într-un anumit moment, la ce descoperiri ulterioare a dus acel text, provenienţa sa şi gradul său de aplicabilitate, etc.

În Literatură însă problema este cu totul altfel. Textul implică ceva fără a fi implicat de către altceva.

Textul ştiinţific, chiar şi textul ce implică o problemă a religiei, fac excepţie, însă un text filosofic va fi recunoscut ulterior de alte texte sau va recunoaşte la rândul său alte texte, dar în nici un caz nu este o excepţie de la registrul pur al literaturii.

Chiar la început se vorbea de acel gol. Hegel de exemplu a umplut un asemenea gol. De aceea îi putem aduce în discuţie numele. Dar atât, nimic mai mult.

Freud, de exemplu, este o excepţie, deoarece a fondat psihanaliza, a găsit termenul de libidou sau tehnica analizei visurilor. El a făcut posibil un număr de diferenţe prin raportare la textele sale, la conceptele sale, la ipotezele sale care scot în evidenţă discursul psihanalitic în sine. Deci în aces caz avem o referinţă atât în ceea ce priveşte numele său cât şi o raportare la celelalte lucrări.

Excepţii mai există şi nu sunt puţine: Aristotel, Platon, Kant, Heidegger, etc.

Dar aţi observat nuanţa: sunt stabilite dinainte excepţiile( de exemplu un Hegel are un singur drept în acest cotext – să i se utilizeze numele pentru că textul său implică o anumită categorie, un Freud se încadrează la punctul 4 al clasificării de la început – i se utilizează numele ca şi în cazul lui Hegel, iar ca şi fondator atunci ne obligă să raportăm textul despre libidou, de exemplu, la celelalte texte ale sale). În rest nu ne interesează provenienţa numelui său, importanţa numelui său înaintea textului său, etc.

Astfel nu defavorizăm “bătrâna doamnă” Literatura.

În cazul lui Galilei şi Newton, operele acestora nu se subordonează ştiinţei şi spaţiului pe care aceasta îl conturează, ci ţine de ştiinţă sau de discurs să se raporteze la ele ca fiind primele (fizica si cosmologia decid acest lucru).

Toate discursurile care sunt ale autorului-funcţie (chiar la început vorbeam de acele goluri şi de acele locaţii ale autorului-funcţie) includ pluralitatea ego-ului. Ego-ul celui care vorbeşte în prefaţa unui tratat de matematică  – şi care ne indică circumstanţele întregului – nu este identic, nici prin poziţie, nici prin operaţie cu cel care vorbeşte în cadrul demonstraţiei şi care apare sub o formă de genul “Închei….” sau “Presupun….” În primul caz ne referim la  un individ fără echivalent care termină o lucrare sigură, muncită, iar în al doilea caz ne referim la un plan şi la un moment al demonstraţiei prin care individul poate ocupa, pentru că el acceptă acelaşi sistem de simboluri, acelaşi joc al axiomelor, acelaşi ansamblu de demonstraţii prealabile. În fine, al treilea ego este al aceluia care vorbeşte pentru a explica sensul lucrării, obstacolele întâlnite, rezultatele obţinute, problemele care se ridică în continuare; acest ego  se situează în câmpul discursului matematic deja existent sau discursului viitor.

O altă categoie este aceea a autorilor care de fapt nu sunt autorii propriilor texte. Marx, de exemplu, nu este autorul Manifestului sau a Capitalului: ele stabilesc posiblitatea nedeterminării discursului. Evident, îi este la îndemână să facă obiecţii. Acest text poate fi un pic mai “important” şi să zicem mai regizat şi mai comandat decât cel de la care a plecat.

Goldman în final după lugi discuţii(fără pauză) se întreabă: Da sau NU pentru acea funcţie şi rolul ei. Asta însemna că da ar fi autorul-funcţie, iar nu ar fi fost discursul-funcţie.

Foucault cu atâţia bărbaţi în jurul său probabil că era mai relaxat şi ştiind că e pe final, a dat un răspuns de curtezan: nu cred că este un subiect unic care să justifice armonia discursivităţii, iar funcţia nu poate fi redusă la acel da sau nu, ci e vorba de analiza funcţiei interioare prin care ceva, cum ar fi un autor, ar putea exista.

Advertisements

About alexciotir

Nascut la Botosani la data de 19.06.1981 . Scoala cu clasele I-VIII o face la Botosani la Scoala nr.11 . In 1995 intra la Liceul "Nicolae Iorga" Botosani . Studiile superioare le face la Iasi la Univ. "Al.I.Cuza" .
This entry was posted in filozofie. Bookmark the permalink.

3 Responses to Qu’est-ce qu’un auteur ?

  1. Bogdan S. says:

    Un prieten mi-a zis ca el vede autorul ca o explozitie. o expozitie ambulanta. el este spatiul in care se expune lucrarea, alta implicatie nu prea are.. (fiind student la arte plastice, probabil ca se refera strict la acestea, dar cred ca ar putea fi valabil si in celelalte domenii, cu cateva exceptii, cum ai aratat mai sus).

  2. alexciotir says:

    e corect ce spune prietenul tau. Atâta timp cât sunt cunoscute regulile jocului excepţiile ies în evidenta singure. Restul ţine de o analiză care se vrea a fi cât mai obiectivă.

  3. What’s up, its nice paragraph regarding media print,
    we all understand media is a fantastic source of facts.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s