Lacul lui Eminescu

Acesta este lacul “Mihai Eminescu” de la Ipoteşti, Botoşani, locul natal al poetului M.Eminescu.

Ar fi trebuit să fie un loc de promenadă, un loc în mijlocul naturii, un loc care să te ducă oarecum cu gândul la poezia lui Eminescu, un loc care să-ţi ofere linişte sufletească.

În schimb nu găseşti o bancă pe care să te aşezi, mizerie la tot pasul, dacă nu eşti atent poţi aluneca pe o coajă de banană sau pe nişte cartoane pentru mici, peturi de bere, chiştoace de ţigări, etc.

Tot felul de alcoolici vin la lac să pescuiască, se îmbată, fac mizerie, înjură. Dacă îţi trece cumva prin cap să te îndrepţi către Observator pentru a mai simţi şi tu aerul curat din pădure sau să mai vezi şi tu o floare, un muşchi de copac,etc. ţi-ai ales prost momentul că orăşenii la cât de comozi sunt vin şi poluează aerul din pădure circulând cât e ziua de mare, pe acele poteci, cu motoscuterele. Oamenii merg câţiva kilometri în afara oraşului ca să găsească ceva mai rău decât îţi poţi imagina în chiar zonele mărginaşe din Botoşani. Nu convine nimănui, dar nu poţi lua măsuri administrative în probleme de mentalitate.                                                                

Aceste broscuţe sunt singurele care cred că mai recită între ele poeziile lui Eminescu pentru că omuleţii de prin zonă folosesc acest lac drept loc pentru grătar, loc pentru scandalurile conjugale, loc “al iubirii” tinerilor, loc al beţivanilor, loc al pescarilor, loc de fumat, loc de distrus copacii, loc de călcat iarba, loc de urlat, loc de înjurat, etc. Să fim noi sănătoşi că natura nu se supără pe noi. Punct !

Dansul măştilor

M-am bucurat să văd că astăzi la Casa de Cultură “Mihai Ursache” din Parcul Copou s-au decernat premiile Literare “Ziarul de Iaşi”, cea de a şasea ediţie câştigată de romanul “Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan” publicat la Curtea Veche.

Însă bucuria mea a fost acordarea premiului “Aurel Leon”, pentru debut ieşean, domnului George Bondor, cu teza sa de doctorat din 2004, dacă nu mă înşel .

Îmi aduc aminte că atunci când am participat la teza de doctorat a fostului meu profesor eram cam sceptic privind traseul ales de domnul Bondor în ceea ce priveşte analiza interpretării la Nietzche.

Însă după ce am citit această lucrare de câteva ori am înţeles că avea să devină “matriţa” tezei mele de licenţă “Jocurile de limbaj la Nietzsche”.

Cei care vor citi această carte vor vedea că nu prea i se potriveşte această emblemă “debut ieşean”, dar presupun că a fost un moment prielnic de a-şi mai face cunoscută lucrarea şi în afara unor studenţi precum cei de la filosofie, cei de la Litere, etc.

În acelaşi timp m-am întristat deoarece acest premiu mă face să cred că domnul Bondor nu prea a avut concurenţă, căci astfel nu pot să-mi explic cum au ales o asemenea lucrare pentru premii Literare. Nu le stă în caracter.

E o carte utilă deoarece reuşeşte să te trimită în locuri de-a dreptul interesante şi fascinante pentru cei care sunt interesaţi de această tematică în cadrul filosofiei.

Pe de altă parte, sunt sigur că voi vedea această carte în biblioteci personale, unde va prinde praf.

Mă bucur pentru recunoaşterea unei astfel de lucrări, iar pentru domnul Bondor nu am de ce să mă bucur pentru că el nu mai are nevoie de nici o recomandare printre cunoscători.

Qu’est-ce qu’un auteur ?

În cadrul unei conferinţe din 22 februarie 1969, împreună cu M. de Gandillac, L. Goldman, J.Lacan, J. d’Ormesson, J.Ullmo şi J. Wahl, M. Foucault aduce următoarele argumente:

“Qu’importe qui parle ?” În această indiferenţă se afirmă principiul etic, cel mai fundamental poate, al scrierii contemporane.

Discreţia autorului este devenită, pentru critică,de acum înainte o temă cotidiană.

Esenţialul nu este de a constata, încă o dată în plus, dispariţia sa; este necesar să se identifice, ca un gol – în acelaşi timp, indiferente şi obligatorii – locaţiile în care îşi exercită funcţia.

1. Le nom d’autor: imposibilitatea de a le trata ca o descriere definită deja sau ca şi un nume propriu ordinar.

2. Le raport d’appropriation: autorul nu este realmente nici proprietarul, nici responsabilul textelor sale; el nu este nici producător, nici inventator. Care este natura a ceea ce numim “speech act”, cea care-i permite să spună că este opera sa ?

3. Le rapport d’attribution. Autorul este fără îndoială cel căruia îi putem atribui ceea ce a fost spus sau scris. Dar, atribuirea – aceeaşi când este a unui autor cunoscut – este rezultatul operaţiilor critice complexe şi rareori justificate. Incertitudinea contrariului.

4. La position de l’auteur. Poziţia autorului în lucrare (angajarea autorului; prefaţa şi funcţiile ei; simulacrele autorului, naratorului, confidenţialului). Poziţia autorului în faţa diferitelor tipuri de discurs (discursul filosofic, de exemplu).Poziţia autorului în câmpul discursiv (ceea ce este fondatorul unei discipline ? ce poate semnifica “întoarcerea la….” ca şi moment decisiv în prelucrarea unui domeniu de discurs ?