De la chilie la oraş

O emisiune penibilă a expertei în astrologie Alina Bădic, vedetă la B1, iar rochiţa chiar dacă era pe culoarea neagră, cred că a fost o surpriză făcută călugărului(dacă mai avea şi decolteu…), care mai toată emisiunea a stat cu privirea în pământ ascultând aberaţiile domnişoarei care, deşi era un picuţ ruptă de realitate, vroia să ne explice ce să cerem şi ce să nu cerem Domnului.

incitare la cele sfinte 2 copy

Am dat acest exemplu, nu pentru că m-ar interesa ce mai fac cei de la B1, dar cred eu că acest gen de emisiune e mai periculos decât acel gen în care prostia e la ea acasă. Măcar acolo se promovează nişte rebuturi, dar în cadrul acestor emisiuni se induce lumea în eroare cu nişte idei foarte periculoase. Punct !!!

incitare la cele sfinte 1

Binecuvântată fii, închisoare

Un film românesc apărut în 2002 care prezintă cazul Nicoletei Brudeanu închisă între anii 1949-1953. Nepoata pe linie maternă a lui Iuliu Maniu. Pleacă în 1969 împreună cu soţul ei (şi el tot fost deţinut politic)în Franţa unde editează revista “Catacombes”. În 1976 publică în Franţa cartea “Benie sois-tu prison”, iar în 1996 moare având ca ultimă dorinţă aducerea trupului ei în ţară alături de străbunii ei.

Chiar mă uitam de curiozitate pe alte bloguri să văd ce s-a mai postat despre acest film. Am observat că au fost destui care au urmărit acest film. Iniţial am zis că nu are rost să mai postez şi eu ceva ce nu poate fi mai interesant decât au scris ceilalţi.

Dar am observat că mai toţi laudă acest film ca fiind unul extraordinar, cel mai tare film. Pe bună dreptate acest lucru, deoarece nu ai cum să rămâi indiferent la ceea ce s-a întâmplat atunci, la abuzurile şi ororile acelei perioade.

Cei care au mai citit totuşi nişte cărţi de istorie şi astfel sunt “familiarizaţi” cu ce s-a întâmplat atunci vor observa că acest film nu face altceva decât să prezinte un caz aşa cum s-a întâmplat fără însă a se implica în acţiunea în sine. Nu e nimic “subtil” în acest film care să poată accentua ceea ce numai un regizor poate face. Se putea scoate mult mai mult prin această ecranizare având în vedere că e producţie 2002.

Astfel de filme prezentate celor care stau mai prost cu istoria pot avea ca şi efect secundar două direcţii: fie privitorul este captivat şi la sfârşit va avea o faţă din aia tâmpă, uimit fiind de gravitatea evenimentelor întâmplate cândva la noi în ţară, fie va adormi pe la jumătatea filmului considerând că nu e interesat de astfel de perspective. Ambele direcţii sunt corecte. Lipseşte acel ceva care să te pună pe gânduri(chiar şi pe moment, căci aici se face diferenţa).

Ca un exemplu, ca să vedeţi la ce mă refer: La vita e bella – e un film care te aduce cu picioarele pe pământ tocmai prin acea doză de umor pusă acolo unde trebuie (poate nu e cel mai bun exemplu, dar aşa se înţelege mai bine).

Acest film nu accentuează cu nimic anumite momente care îl puteau face mai convingător, mai împunător, etc. Forţa sa de trimitere a unui mesaj e aproape inexistentă.

Lacul lui Eminescu

lacul ''Mihai Eminescu''Acesta este lacul “Mihai Eminescu” de la Ipoteşti, Botoşani, locul natal al poetului M.Eminescu.

Ar fi trebuit să fie un loc de promenadă, un loc în mijlocul naturii, un loc care să te ducă oarecum cu gândul la poezia lui Eminescu, un loc care să-ţi ofere linişte sufletească.

În schimb nu găseşti o bancă pe care să te aşezi, mizerie la tot pasul, dacă nu eşti atent poţi aluneca pe o coajă de banană sau pe nişte cartoane pentru mici, peturi de bere, chiştoace de ţigări, etc.

Tot felul de alcoolici vin la lac să pescuiască, se îmbată, fac mizerie, înjură. Dacă îţi trece cumva prin cap să te îndrepţi către Observator pentru a mai simţi şi tu aerul curat din pădure sau să mai vezi şi tu o floare, un muşchi de copac,etc. ţi-ai ales prost momentul că orăşenii la cât de comozi sunt vin şi poluează aerul din pădure circulând cât e ziua de mare, pe acele poteci, cu motoscuterele. Oamenii merg câţiva kilometri în afara oraşului ca să găsească ceva mai rău decât îţi poţi imagina în chiar zonele mărginaşe din Botoşani. Nu convine nimănui, dar nu poţi lua măsuri administrative în probleme de mentalitate.                                                                

broscutele recita poeziiAceste broscuţe sunt singurele care cred că mai recită între ele poeziile lui Eminescu pentru că omuleţii de prin zonă folosesc acest lac drept loc pentru grătar, loc pentru scandalurile conjugale, loc “al iubirii” tinerilor, loc al beţivanilor, loc al pescarilor, loc de fumat, loc de distrus copacii, loc de călcat iarba, loc de urlat, loc de înjurat, etc. Să fim noi sănătoşi că natura nu se supără pe noi. Punct !

Dansul măştilor

M-am bucurat să văd că astăzi la Casa de Cultură “Mihai Ursache” din Parcul Copou s-au decernat premiile Literare “Ziarul de Iaşi”, cea de a şasea ediţie câştigată de romanul “Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan” publicat la Curtea Veche.

Însă bucuria mea a fost acordarea premiului “Aurel Leon”, pentru debut ieşean, domnului George Bondor, cu teza sa de doctorat din 2004, dacă nu mă înşel .

Îmi aduc aminte că atunci când am participat la teza de doctorat a fostului meu profesor eram cam sceptic privind traseul ales de domnul Bondor în ceea ce priveşte analiza interpretării la Nietzche.

Însă după ce am citit această lucrare de câteva ori am înţeles că avea să devină “matriţa” tezei mele de licenţă “Jocurile de limbaj la Nietzsche”.

Cei care vor citi această carte vor vedea că nu prea i se potriveşte această emblemă “debut ieşean”, dar presupun că a fost un moment prielnic de a-şi mai face cunoscută lucrarea şi în afara unor studenţi precum cei de la filosofie, cei de la Litere, etc.

În acelaşi timp m-am întristat deoarece acest premiu mă face să cred că domnul Bondor nu prea a avut concurenţă, căci astfel nu pot să-mi explic cum au ales o asemenea lucrare pentru premii Literare. Nu le stă în caracter.

E o carte utilă deoarece reuşeşte să te trimită în locuri de-a dreptul interesante şi fascinante pentru cei care sunt interesaţi de această tematică în cadrul filosofiei.

Pe de altă parte, sunt sigur că voi vedea această carte în biblioteci personale, unde va prinde praf.

Mă bucur pentru recunoaşterea unei astfel de lucrări, iar pentru domnul Bondor nu am de ce să mă bucur pentru că el nu mai are nevoie de nici o recomandare printre cunoscători.

Qu’est-ce qu’un auteur ?

În cadrul unei conferinţe din 22 februarie 1969, împreună cu M. de Gandillac, L. Goldman, J.Lacan, J. d’Ormesson, J.Ullmo şi J. Wahl, M. Foucault aduce următoarele argumente:

“Qu’importe qui parle ?” În această indiferenţă se afirmă principiul etic, cel mai fundamental poate, al scrierii contemporane.

Discreţia autorului este devenită, pentru critică,de acum înainte o temă cotidiană.

Esenţialul nu este de a constata, încă o dată în plus, dispariţia sa; este necesar să se identifice, ca un gol – în acelaşi timp, indiferente şi obligatorii – locaţiile în care îşi exercită funcţia.

1. Le nom d’autor: imposibilitatea de a le trata ca o descriere definită deja sau ca şi un nume propriu ordinar.

2. Le raport d’appropriation: autorul nu este realmente nici proprietarul, nici responsabilul textelor sale; el nu este nici producător, nici inventator. Care este natura a ceea ce numim “speech act”, cea care-i permite să spună că este opera sa ?

3. Le rapport d’attribution. Autorul este fără îndoială cel căruia îi putem atribui ceea ce a fost spus sau scris. Dar, atribuirea – aceeaşi când este a unui autor cunoscut – este rezultatul operaţiilor critice complexe şi rareori justificate. Incertitudinea contrariului.

4. La position de l’auteur. Poziţia autorului în lucrare (angajarea autorului; prefaţa şi funcţiile ei; simulacrele autorului, naratorului, confidenţialului). Poziţia autorului în faţa diferitelor tipuri de discurs (discursul filosofic, de exemplu).Poziţia autorului în câmpul discursiv (ceea ce este fondatorul unei discipline ? ce poate semnifica “întoarcerea la….” ca şi moment decisiv în prelucrarea unui domeniu de discurs ?

Continue reading

“A fi în”

” La nivel uman, totuşi, majoritatea fiinţelor trăiesc încă în ceva, în timp ce viaţa lor abia ar începe dacă ar ieşi de acolo. Educaţia omului ar reprezenta în definitiv trecerea dintr-o prepoziţie într-alta, atâta tot. Oamenii au fost prea des sub ceva sau au fost cu ceva, alteori venind de la ceva şi trăgându-se din ceva – şi nu au fost decât atât. Dar cel mai adesea ei au fost în ceva. Toţi ar fi trebuit scoşi din regimul prepoziţiei lor şi mutaţi în regimul lui întru. Viaţa începe cu a fi întru, aşa cum şi pentru lumea noastră de astăzi viaţa se deschide întru viitor”.

  Cam aşa ceva ne învăţa Noica în “Sentimentul ROMÂNESC al fiinţei” undeva pe la paginile 170-171.

Dacă e să corelăm acest pasaj cu alte câteva pasaje din “Povestiri despre om” (ce-i drept cu un pic de Hegel piperat pe deasupra) o să observăm că ceea ce se întâmplă în interiorul fiinţei are anumite trasee care se pot vedea din exterior fără ca tu să fii nevoit să te închizi ca într-o carapace ce odată cu venirea întunericului îţi va oferi răspunsul.

Solicitante cărţile lui Noica, dar soluţia pe care am ales-o eu ca şi relaxare între aceste cărţi pe care le re-citesc a fost să re-văd filmul “Balanţa” . Cred că a fost cea mai bună alegere mai ales dacă se trece de la sentimentul românesc al fiinţei la povestiri despre om şi nu invers.

Pentru cei care au antrenament cred că la un moment dat (în funcţie de fiecare) merge şi un pahar de vin roşu.

Un drum numit Literatură

Un scriitor este asemeni unui şofer. Aşa cum fiecare se afişează pe drumurile noastre cu un autoturism cât mai performant aşa şi scriitorul iese la drumul numit Literatură cu diverse instrumente care sunt asemeni cailor putere.

Ca şi pe orice drum la care pornim şi scriitorul trebuie să respecte nişte semne de circulaţie ca oricare şofer al zilelor noastre.

Orice şofer începător ştie foarte bine că cel mai des întâlneşte două semne: cedează trecerea sau oprirea. Aşa şi orice scriitor aflat la început de drum trebuie să ştie că va fi obligat să cedeze trecerea unor scriitori mai cu experienţă sau chiar să oprească în faţa unor opere care le demonstrează că poate încă nu au instrumentele necesare sau nu sunt încă destul de “copţi” pentru a apăsa pedala de acceleraţie.

Pe acest drum numit Literatură există ca şi în viaţa de zi cu zi foarte multe treceri de pietoni. Pietonul în cazul nostru este cititorul. Şi după cum ştim pe un drum cu câte o bandă pe sensul de circulaţie, dacă pietonul a apucat să pună piciorul pe trecere eşti obligat să opreşti. De cele mai multe ori un şofer pică examenul de conducere la astfel de situaţii. Aşa şi tânărul scriitor poate pica uşor acest test dacă nu acordă prioritate cititorului.

Vedem că un sens giratoriu este benefic prin simplul fapt că fluidizează circulaţia. Şi în cazul unui scriitor trebuie să se acorde prioritate celor care se află deja în interiorul intersecţiei.Cu siguranţă că nu este primul care are o tematică anume care să nu mai fi fost abordată anterior.

Autori care provin din ţări precum China, Japonia, Irak, Turcia,etc., care s-au ridicat mult în ultimii ani, cu siguranţă au fost obligaţi ani la rând să se orienteze la semne precum accesul interzis sau drum cu sens unic. Unii au ales primul semn şi au fost nevoiţi pe parcurs să renunţe, iar alţii au conştientizat ce înseamnă sens unic şi nu au dat înapoi reuşind să străbată acel “drum cu denivelări”. Au reuşit să câştige măcar o bătălie cu ei înşişi acei scriitori care au citit atent şi au văzut că pe un drum cu denivelări eşti obligat să reduci viteza. Însă pe un drum care este îngustat nu eşti obligat să reduci viteza şi în plus ţi se dă voie să foloseşti toate instrumentele de care dispui. Pe acest drum s-au pierdut foarte mulţi scriitori talentaţi, dar care nu au fost atenţi la semnele de circulaţie pe acest drum numit Literatură.

Autorii care provin din acele ţări care restricţionează mult, imediat ce au reuşit să iasă din acel spaţiu, au crezut că dacă au întâlnit semnul “sfârşitul tuturor restricţiilor” pot să se manifeste liber şi necugetat. Nu e chiar aşa. Marea majoritate a rămas fără permis de conducere pe acest drum al Literaturii, alţii însă au citit atent şi au observat că deşi are această denumire, la întâlnirea lui se sfârşesc doar  trei restricţii : limitare de viteză (e şi normal pentru că tocmai ţi-ai făcut apariţia pe un alt drum unde traficul de cărţi e mult mai intens); depăşirea interzisă ( nu mai concurezi cu câţiva concetăţeni de ai tăi, ci ai ajuns pe un drum unde există  o infinitate de scriitori pe care uneori trebuie să-i depăşeşti pentru a demonstra că ai opere de valoare); şi claxonatul interzis ( nu mai eşti cenzurat ca în ţară la tine, ci eşti pe un teritoriu unde poţi claxona cât vrei la o anumită distanţă, adică poţi să îţi faci şi publicitate astfel).

Unii scriitori se impun în Europa fără a lua în calcul că vor întâlni semne precum drum alunecos, acostament periculos, drum aglomerat,împroşcare cu pietriş, căderi de piatră.

În general acei scriitori care sunt atenţi la semnele de circulaţie şi nu acumulează puncte penalizare au şanse foarte mari de a concura pentru cel puţin un premiu care să le asigure ieşirea spre autostradă unde viteza creşte şi nu sunt multe semne de restricţionare, ci mai multe de informare. Astfel sunt ajutaţi să meargă înainte spre o destinaţie care le va asigura satisfacţia şi recunoaşterea lor ca şoferi (scriitori) cu experienţă.