Vechituri !

Vechiul în tot ceea ce este nou recunoaşte cel mai bine tradiţia.

Noul în tot ceea ce este vechi atentează la moralitatea tradiţiei.

Configurarea unuia sau a altuia în mintea umană face diferenţa între ne-cunoaşterea, cunoaşterea sau re-cunoaşterea apartenenţei la ceea ce este minoritar chiar singular în fiecare dintre noi.

Libertatea sentimentului !

Fiind în aceste zile mai aproape de familie într-una din clasicile vizite pe la rude la întoarcere nu m-am putut abţine să nu facem un popas pentru a ne afla chiar şi pentru câteva momente în mijlocul naturii.

În aceste zile natura parcă e în elementul ei. Un asemenea peisaj scoate la iveală aproape instantaneu tot ce ai mai bun din tine. Abia acolo în mijlocul ei înţelegeam rostul unor pagini citite cândva, rostul unor cuvinte aranjate haotic pe o coală albă de hârtie, chiar şi rostul unor pagini necitite la vremea lor.

Ai un sentiment ciudat în momentul în care încerci să înţelegi cât de puţin imaginea unei picături căzute pe o frunză la fel de tânără ca şi tine. Sunetul acelei picături parcă opreşte timpul în loc amintindu-ţi că viaţa trebuie iubită până la lacrimi.

Majoritatea mi-ar spune că acel ceva al poeziei din tine te va face să te doară chiar şi frumuseţea unei flori. Părerea me a e că geometria te face să tremuri în faţa unui astfel de sentiment.

M-am oprit lângă un muşchi de copac şi încercam să-mi aduc aminte de acea definire a clipei lui Kierkegaard: “clipa reprezintă trezirea interiorităţii noastre, acel judecător păstrat în propria fiinţă”. Astfel timpul devine plin pentru că în el se întâmplă ceva semnificativ. Eu actualizez în existenţa mea acest concept prin repetabilitate şi astfel îl fac unic.

Aritmetica parcă s-a îmbătat din moment ce mi-a aşezat atât de bine lucrurile în jur, iar geometria le-a conferit acel sens ce m- a făcut să ridic privirea .

Probabil că ridicasem privirea doar ca să îmi imaginez “care ar fi fost hotărârea zeului ?” Eram încă pe tărâmul lui Kierkegaard. Am avut şi un pic de şansă trebuie să recunosc. L-am prins pe Nietzsche în pauza de masă (cred?!) – să nu-l fi apucat totusi vreo criză – că mi-ar fi stricat acel cub al culorilor vii, şoptind probabil:”zarurile au fost aruncate”. Şi nu m-ar fi deranjat chiar aşa tare(că-s obişnuit), dar nu s-ar fi oprit aici, ci ar fi continuat: “ca cei cărora nu le-a reuşit o lovitură. Dar ce are a face, jucători de zaruri! Voi nu ştiţi încă să jucaţi şi nici să râdeţi cum se cuvine! Nu stăm noi toţi mereu în faţa unor mese de joc şi-amuzament?”

Dar de aia e frumoasă geometria: stai de vorbă cu Kierkegaard lângă un muşchi de copac şi te înjunghie Nietzsche. Şi asta se întâmplă doar când eşti copleşit de forţa unui sentiment. Dar e un sentiment frumos. Uneori chiar subtil.De aceea se impune şi un astfel de sacrificiu când ştii că ai eliberat sentimentul.

P.S.: în cazul în care eşti răpus  faci loc altui sentiment, cel al bolnăviciunii !!!    :)))

Micii roboţi

Zi de zi întâlnim diverşi oameni în diverse situaţii. Criticăm de cele mai multe ori prestaţia lor prin prisma propriile noastre greşeli.

De foarte multe ori am fost la o întâlnire de “afaceri” iar dialogul dintre mine şi cel din faţa mea parcă nu era unul îndeajuns de eficient dacă nu solicitam(involuntar) o abordare a umanului, a “omului” din acel om. Însă scopul acelei întâlniri nu cuprindea şi această abordare.

Alteori mergeam la o întâlnire de curtoazie, o întâlnire după mulţi ani poate, şi dintr-o dată aveam acea abordare strictă, care se conforma propriilor cerinţe, adică o abordare mai realistă în care cel din faţa ta nu trebuia să abuzeze de latura umană a sa, tocmai pentru a nu eşua în a bifa măcar câteva din cerinţele tale. Vroiam să vedem latura pragmatică a unei femei, a unui prieten, managerul din ea sau capacitatea de reacţie a lui, etc.

Astfel vedem din ce în ce mai des apariţia extremelor fără însă a ne gândi la acel efort necesar unui echilibru între asemenea abordări.

Foarte mulţi aleg să-şi exteriorizeze constant acea latură umană care va da într-un final un verdict dur în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi(care uneori aleg în prima secundă să fie pragmatici pentru că aşa cere contextul): micii roboţei (care sunt lipsiţi parcă de suflet atunci când ceilalţi aveau nevoie de ei).

Acei roboţei parcă uneori par turnaţi dintr-un material “made in Romania”, dar “legea junglei” o cere.

Cei care sunt împotriva “acestei robotizări”, de cele mai multe ori caută soluţii dintre cele pe care le găsim mai des în romane decât în realitate.

Contrastul este însă unul evident atât la nivel comportamental cât şi la nivel decizional, chiar dacă uneori anumite scopuri comune pe de o parte dezumanizează, iar pe de altă parte schimbă “softul” acelei “maşinării” din ei.

Ambele abordări însă se folosesc de simboluri care au totuşi o rădăcină comună.

Cititori de mâna a doua ?!

Observ că toţi mai mulţi români se îndreaptă către acele cărţi puse la pachet cu diferite ziare.

În oraşele mai slăbuţe economic, această ofertă are un real succes şi asta deoarece preţul bate orice raport microeconomic.

La 10-11 lei poţi adăuga încă o carte la biblioteca personală şi aşa prăfuită de veşnica tranziţie de la noi.

Din dorinţa de a te sustrage non-valorii promovate de Tv prin personaje precum Nikita, Naomi, Tarki, etc. decizi în final că aceste campanii de promovare a cărţii(a anumitor trusturi)  sunt ca o gură de oxigen pentru intelectualul din tine.

La preţul acesta se merită să le ai în bibliotecă şi pentru a înlocui acel spaţiu gol pe care se aşează praful, aproape obsedant de repede.

Unele vor fi citite din lipsă de ocupaţie între reclamele date între emisiunea ta favorită şi o nouă telenovelă începută cu o săptămână în urmă.

Altele vor fi răsfoite doar din dorinţa de a nu avea o impresie greşită despre tine şi anume că încă o dată în viaţa ta “colorată” ai dat banii pe ceva ce nu merita de fapt efortul tău.

Aşa cum cândva eram saturaţi de imaginea unei lumi extraordinare impuse de Coelho în rândul blondelor din România, tot aşa în viitorul apropiat vom fi asaltaţi de aceleaşi blonde la a ciuli urechea în faţa unor citate din nişte autori obscuri.

Chiar nu o să mă mir dacă pe viitor o “siliconată” mă va “educa” în a-l citi corect pe Cioran, Eliade, Noica, etc.

Sunt pentru orice campanie de acest fel, dar parcă îmi vine să mă retrag când văd efectele acestor campanii.Punct!

Presiuni asupra utilului

Mă uit pe diferite blog-uri şi observ că foarte multă lume citeşte şi tre’ să recunosc că unii citesc chestii valoroase deşi sunt cotate ca şi non-valoare .

Recenzii peste recenzii (unele chiar reuşite), diferite comentarii, anumite revolte pe ici pe colo, anumite impresii, chestii importante, adevărate atentate asupra moralităţii noastre, resuscitări ale anumitor idei, etc.

Interesant !!!!!

Dar imediat ce ne-am de-conectat de la net tre’ să ne adaptăm la altceva ce noi numim realitate (a fiecăruia, ce-i drept). Ne dezbrăcăm de acele haine pentru a lua ceva mai lejer pe noi şi astfel ieşim (ca între prieteni) printre cei “vii”.

Acolo e adevăratul test ( în ghilimele ).

Acolo vedem că se fac din ce în ce mai des presiuni asupra utilităţii noastre.

În funcţie de apartenenţa ta la un anumit grup tre’ să faci dovada unei anumite i-n-utilităţi pentru a putea supravieţui.

La prima vedere putem crede că orice apartenenţă la un astfel de grup va face ca în timp să pierdem ce avem mai bun în noi, pe de altă parte (cumpătaţi fiind) ne primim acel duş rece care ne bagă din nou în “bârlogul creaţiei”.

Asemeni unui călugăr care de mult timp nu mai are încredere în chilia sa, aşa şi noi ieşim să deschidem ochii, fără să observăm că o fi privirea importantă, dar mirosul te schimbă aproape instantaneu.

Ne zbatem în aceeaşi cuşcă deşi peisajul de multe ori este unul înşelător. Punct!