Igiena de a nu avea speranţă

Vulnerabilitatea actului de a te dedica opţiunii de a trăi cu speranţa sau de a avea o speranţă de când te trezeşti şi până când adormi înseamnă a te constrânge libertăţii de a avea o discuţie cu tine însuţi.

“Tre’ să faci pe mortul ca să nu poţi muri”. 

 În general principiiile după care ne orientăm ne justifică o oarecare igienă a i-nexistenţei unei speranţe care nu se poate suprapune evoluţiei spirituale, ci se impune de obicei prin modalităţile de corelare a unei condiţii de supravieţuire colectivă.

Orice implicare şi participare impune o conştientizare a momentului în care zarurile au fost aruncate şi astfel atenuezi acea mişcare circulară care te aruncă (cu ambalaj cu tot) în mâinile speranţei. Cam aşa îţi poţi impune o astfel de igienă. Altminteri vei fi o simplă piesă de puzzle al unui tablou colectiv ce impune un ritual aproape punctual de aducere a speranţei. Implicit această speranţă în toată generalitatea ei va fi instalată într-un adevărat lăcaş de cult la care vei fi supus şi tu să participi.

Cam aici e cheia acelei igiene: în ambele cazuri se vorbeşte de o implicare, de o participare, doar că în primul caz e vorba de individualitatea fiecăruia şi de potenţarea anumitor principii care justifică cât se poate de obiectiv participarea ta, iar în al doilea caz se merge pe potenţarea unor idei colective, la care şi tu ai participat. E ca şi cum ai muri de calcer pulmonar fără ca tu să fi fumat vreodată.

“Matematica sufletului”

Un film extraordinar care nu se impune prin forţa scenariului ci prin câteva idei strălucite care stau la baza acestuia.

Astfel am aflat şi de ce este bine să ai la tine un pachet de Lucky Strike, în momentele delicate ale vieţii.

Ceea ce e de remarcat însă e că întotdeauna filmele care au avut la bază povestea războiului, povestea evreului, au fost realizate cu mai multă seriozitate, cu mai multă responsabilitate, cu mai multă implicare faţă de “eveniment”. Unele dintre ele, poate că, pe bună dreptate au meritat Oscarul sau alt premiu important, dar frustrarea e aceeaşi chiar şi în aceste vremuri contemporane.

Cei care au supravieţuit în lagăre, care au supravieţuit torturilor, cei care au îndurat acea realitate îţi vor spune că au crezut şi cred în Dumnezeu. Întrebarea dificilă e, dacă Dumnezeu mai crede în ei.

Jurnalul unui astfel de om este fără îndoială cel mai autentic lucru lăsat posteriorităţii.

Dincolo de frontiera oricărui eveniment rămân suflete îngenunchiate, suflete sfâşiate, suflete moarte. Autenticitatea acelor oameni care au simţit moartea în fiecare por al corpului lor e aproape înfricoşătoare.

Şi astăzi observăm că dincolo de acele cifre, acele ecuaţii ale existenţei noastre avem sufletul gol, răvăşit, rătăcit, nesigur, fără orizont chiar.

Sufletul nu poate fi condus pe bază de axiome, teoreme, sau alte ecuaţii chiar şi de gradul întâi. Unii au lăsat să se înţeleagă faptul că sufletul, ca şi în matematică, oricât de mult l-am hrăni, va lăsa întotdeauna un rest. Alţii au crezut că sufletul are la bază forma unei matrice. Sufletul poate fi rezumat la o simplă fracţie care variază în funcţie de viaţa spirituală a fiecăruia. Cu ceva secole în urmă se credea că sufletul e o simplă ecuaţie care la unii vor avea întotdeauna un răspuns cu minus, iar la alţii care complică lucrurile rezultatul va fi cu plus.

“Sufletul, mai subtil decât ceea ce-i subtil şi mai mare decât ceea ce-i mare, e aşezat în cavitatea inimii fiecărei fiinţe”.

Într-adevăr sufletul fiinţei are o matematică a sa, prin care totul este exact, totul este asemeni unui algoritm, un loc în care fiecare ecuaţie se complică şi se combină în tot atâtea relaţii câte există în afara sa.

“Nu-i nimic mai iute ca sufletul, nu există iuţeală care să se poată lua la întrecere cu aceea a sufletului”.

Şi Descartes, Leibnitz, Spinoza sau Kant vorbeau de această matematică a sufletului, însă fără a mă complica o să comprim totul în câteva cuvinte din Upanişade:

“Află că sufletul este cel care stă pe car, corpul este carul, intelectul e vizitiul, mintea frâul.

Simţurile sunt caii, obiectul lor e drumul.Cel care se foloseşte este (sufletul), înzestrat cu corp, simţuri şi minte. Aşa spun înţelepţii.

Cine nu e înţelept şi-i cu mintea veşnic neconcentrată, aceluia simţurile nu-i sunt supuse, ca nişte cai răi ai unui vizitiu.

Cine însă e înţelept şi cu mintea totdeauna concentrată, aceluia simţurile îi sunt supuse, ca nişte cai buni ai unui vizitiu”.

Un cadou simbolic ?!

După ce unii (la o vârstă mai fragedă) şi-au dorit să fie mai plastici, sărbătorind ziua îndrăgostiţilor pe 14 februarie, alţii (la o vârstă tocmai bună) au sărbătorit de Dragobete, parcă ceva mai bine decât cu o săptămână mai în urmă.

Pe 1 martie însă cu toţii sărbătorim venirea primăverii, cu câţiva ghiocei (cumpăraţi de la clasicii ambulanţi) şi ceva urme de zăpadă pe bocanci.

Unii au ales “o eliberare spirituală” la una din bisericile din apropierea domiciliului, alţii mai grăbiţi şi mai europenizaţi au alergat repede către piaţă în speranţa că vor mai găsi ceva mărţisoare pe plac.

Alţii au ales o simplă plimbare alături de cei dragi, vremea parcă fiind un complice al acestui fapt. Regizorul care a insistat asupra acestui moment de pură simpatie şi respect faţă de cel de lângă tine a fost, după cum ştim cu toţii, florăreasa de la colţul străzii.

Această florăreasă are o simbolistică aparte: felul în care ea oferă florile frumos ambalate persoanei de lângă tine este sublim.

În momentul în care tu eşti ocupat cu gasirea unei unei sume exacte pentru serviciul oferit de acea florăreasă (aproape că ai o discuţie cu portofelul tău pe care nu-l găseşti din prima încercare într-unul din buzunare), cele două femei (florăreasa şi prietena sau soţia) îşi spun foarte multe una alteia doar din priviri. Stabilesc o relaţie atât de importantă încât niciodată nu o să înţeleg ce şi-au spus. Parcă intenţionat se întâmplă ca în acel moment să fiu ocupat cu mărunţişul şi să nu pot surprinde nimic.

Apoi imediat ce am plătit, de parcă aş fi oferit o garanţie, florăreasa ne dă o binecuvântare. Adevărul e că, orice ar spune acea florăreasă devine o adevărată declaraţie de dragoste. Şi totuşi utilizează un limbaj parcă de lemn, dar tot ceea ce spune e pur şi simplu sublim. Privirile celor două se intersectează din nou, iar eu răsuflu uşurat. M-a scutit de multe cuvinte grele acea florăreasă. Acum parcă totul vine de la sine.

Mulţumesc frumos florăresei şi îmi văd de drum. Apoi primii paşi pe care îi fac în momentul în care mă îndepărtez de taraba cu flori sunt ceva mai greoi. Mă uit în ochii persoanei de lângă mine şi, deşi nu prea înţeleg ce s-a întâmplat, mă simt bine. Ciudat lucru !!! Dar nu o să stric farmecul acelei priviri încercând să caut un răspuns. Îmi e bine aşa. Uneori nu e bine să cauţi un răspuns chiar dacă ai o stare de nelinişte (urmare a faptului că nu prea ai înţeles ceva ce parcă s-a mişcat prea repede pe lângă tine).

Îmi revin şi încep a discuta cu persoana de lângă mine de parcă episodul cu florăreasa nici nu a existat vreodată. Şi tocmai când mă detaşasem complet de această întâmplare observ în faţa mea o altă persoană care ţinea în mână un frumos buchet de flori. Aproape fulgerător caut privirea celui de langă ea. Pentru o fracţiune de secundă ne-am intersectat privirile. A fost îndeajuns. Am zâmbit.Era de-al meu. Nedumerit. Căuta şi el un răspuns. De parcă florăreasa ne-a spus o ghicitoare.

Mai devreme sau mai târziu va zâmbi şi el. Va înţelege ghicitoarea şi va merge mai departe. Eu însă m-am oprit. Mă murdărisem pe pantof. A fost un prilej bun să-i mai caut încă o dată privirea persoanei de lângă mine, apoi am mers şi eu mai departe.