Igiena de a nu avea speranţă

Vulnerabilitatea actului de a te dedica opţiunii de a trăi cu speranţa sau de a avea o speranţă de când te trezeşti şi până când adormi înseamnă a te constrânge libertăţii de a avea o discuţie cu tine însuţi.

“Tre’ să faci pe mortul ca să nu poţi muri”. 

 În general principiiile după care ne orientăm ne justifică o oarecare igienă a i-nexistenţei unei speranţe care nu se poate suprapune evoluţiei spirituale, ci se impune de obicei prin modalităţile de corelare a unei condiţii de supravieţuire colectivă.

Orice implicare şi participare impune o conştientizare a momentului în care zarurile au fost aruncate şi astfel atenuezi acea mişcare circulară care te aruncă (cu ambalaj cu tot) în mâinile speranţei. Cam aşa îţi poţi impune o astfel de igienă. Altminteri vei fi o simplă piesă de puzzle al unui tablou colectiv ce impune un ritual aproape punctual de aducere a speranţei. Implicit această speranţă în toată generalitatea ei va fi instalată într-un adevărat lăcaş de cult la care vei fi supus şi tu să participi.

Cam aici e cheia acelei igiene: în ambele cazuri se vorbeşte de o implicare, de o participare, doar că în primul caz e vorba de individualitatea fiecăruia şi de potenţarea anumitor principii care justifică cât se poate de obiectiv participarea ta, iar în al doilea caz se merge pe potenţarea unor idei colective, la care şi tu ai participat. E ca şi cum ai muri de calcer pulmonar fără ca tu să fi fumat vreodată.