Un cadou simbolic ?!

După ce unii (la o vârstă mai fragedă) şi-au dorit să fie mai plastici, sărbătorind ziua îndrăgostiţilor pe 14 februarie, alţii (la o vârstă tocmai bună) au sărbătorit de Dragobete, parcă ceva mai bine decât cu o săptămână mai în urmă.

Pe 1 martie însă cu toţii sărbătorim venirea primăverii, cu câţiva ghiocei (cumpăraţi de la clasicii ambulanţi) şi ceva urme de zăpadă pe bocanci.

Unii au ales “o eliberare spirituală” la una din bisericile din apropierea domiciliului, alţii mai grăbiţi şi mai europenizaţi au alergat repede către piaţă în speranţa că vor mai găsi ceva mărţisoare pe plac.

Alţii au ales o simplă plimbare alături de cei dragi, vremea parcă fiind un complice al acestui fapt. Regizorul care a insistat asupra acestui moment de pură simpatie şi respect faţă de cel de lângă tine a fost, după cum ştim cu toţii, florăreasa de la colţul străzii.

Această florăreasă are o simbolistică aparte: felul în care ea oferă florile frumos ambalate persoanei de lângă tine este sublim.

În momentul în care tu eşti ocupat cu gasirea unei unei sume exacte pentru serviciul oferit de acea florăreasă (aproape că ai o discuţie cu portofelul tău pe care nu-l găseşti din prima încercare într-unul din buzunare), cele două femei (florăreasa şi prietena sau soţia) îşi spun foarte multe una alteia doar din priviri. Stabilesc o relaţie atât de importantă încât niciodată nu o să înţeleg ce şi-au spus. Parcă intenţionat se întâmplă ca în acel moment să fiu ocupat cu mărunţişul şi să nu pot surprinde nimic.

Apoi imediat ce am plătit, de parcă aş fi oferit o garanţie, florăreasa ne dă o binecuvântare. Adevărul e că, orice ar spune acea florăreasă devine o adevărată declaraţie de dragoste. Şi totuşi utilizează un limbaj parcă de lemn, dar tot ceea ce spune e pur şi simplu sublim. Privirile celor două se intersectează din nou, iar eu răsuflu uşurat. M-a scutit de multe cuvinte grele acea florăreasă. Acum parcă totul vine de la sine.

Mulţumesc frumos florăresei şi îmi văd de drum. Apoi primii paşi pe care îi fac în momentul în care mă îndepărtez de taraba cu flori sunt ceva mai greoi. Mă uit în ochii persoanei de lângă mine şi, deşi nu prea înţeleg ce s-a întâmplat, mă simt bine. Ciudat lucru !!! Dar nu o să stric farmecul acelei priviri încercând să caut un răspuns. Îmi e bine aşa. Uneori nu e bine să cauţi un răspuns chiar dacă ai o stare de nelinişte (urmare a faptului că nu prea ai înţeles ceva ce parcă s-a mişcat prea repede pe lângă tine).

Îmi revin şi încep a discuta cu persoana de lângă mine de parcă episodul cu florăreasa nici nu a existat vreodată. Şi tocmai când mă detaşasem complet de această întâmplare observ în faţa mea o altă persoană care ţinea în mână un frumos buchet de flori. Aproape fulgerător caut privirea celui de langă ea. Pentru o fracţiune de secundă ne-am intersectat privirile. A fost îndeajuns. Am zâmbit.Era de-al meu. Nedumerit. Căuta şi el un răspuns. De parcă florăreasa ne-a spus o ghicitoare.

Mai devreme sau mai târziu va zâmbi şi el. Va înţelege ghicitoarea şi va merge mai departe. Eu însă m-am oprit. Mă murdărisem pe pantof. A fost un prilej bun să-i mai caut încă o dată privirea persoanei de lângă mine, apoi am mers şi eu mai departe.