Cea mai veche şi mai veche !

Urmărind zilele trecute o emisiune Tv care avea ca şi subiect originea limbii, aud încă un “nene”, printre mulţi alţii ascultaţi anterior, că să o lăsăm mai moale cu afirmaţia că greaca şi latina ar fi chiar atât de vechi, că nu sunt(sanscrita nici nu mai merită pomenită, iar limba slavă a avut şi ea rolul ei).

Prima reacţie pe care am avut-o a fost să-mi iau puţin cu împrumut imaginea acelui “nene” pe retină şi să mă uit puţin în gol poate aşa îmi dezmorţesc circuitele.

A urmat o a doua reacţie şi anume am sărit ca ars din pat, cu o privire criminală către rândul trei, cartea nr.18, al micii mele biblioteci, unde stătea aşezată aproape cu nesimţire faţă de problema mea, cartea lui Ferdinand de Saussure “Curs de Lingvistică Generală”(Polirom, 1998).

Evident, memoria nu mi-a jucat nici o farsă, şi la pagina 220 găsesc un Capitol II, intitulat “Limba cea mai veche şi prototipul”.

Mă gândisem iniţial că poate acel “nene” făcea şi el o distincţie între lingvistica sincronică şi lingvistica diacronică şi astfel să fi fost justificată şi lingvistica generală a lui Saussure, dar mai apoi să văd că acel “nene” din dorinţa de a mai fi chemat şi altădată la televizor a uitat să specifice ce înseamnă “vechi”.

Deşi a explicat cât se poate de academic problema aceasta, timp de vreo 2 ore, nu m-a făcut să înţeleg nimic pe lângă ce mi-a reamintit Saussure: “cuvântul vechi poate să desemneze o stare de limbă mai arhaică, adică ale cărei forme au rămas mai aproape de modelul primitiv, în afara oricărei probleme de dată”.

În acest sens,putem justifica de ce lituaniana din secolul XVI este mai veche decât latina din secolul al III-lea înaintea erei noastre.

Tot astfel putem da dreptate lui Saussure atunci când afirmă că sanscrita  a fost ridicată pe cele mai înalte culmi. Se ştie că imnurile vedice depăşesc în vechime chiar şi cele mai vechi texte greceşti (totalitatea caracteristicilor arhaice ale sanscritei este mai mare în comparaţie cu ceea ce au păstrat alte limbi).

Acel “nene” cu siguranţă nu se referea la un alt sens decât cel prezentat, deoarece în nici un caz nu ne putem gândi la originea primă, la punctul de plecare al unei limbi, pentru că ar însemna să fim de acord cu existenţa unor limbi fiice şi a unor limbi mame, tocmai pentru a justifica o continuitate. Or aceste chestiuni au fost criticate chiar de Saussure la începutul anului 1900, şi anume faptul că orice limbă presupune întreruperi, iar a spune că o limbă e mai bătrână ca alta, nici nu încape vorbă.

Saussure acceptă însă (generalizând) că putem vorbi de o continuitate a unei limbi doar dacă o împărţim exact pe perioade pentru a putea înţelege şi dialectele existente fiecărei perioade în parte. El dă şi câteva  exemple: persana din inscripţiile achemenide(este mai veche) faţă de persana din Firdusi; lituaniana faţă de paleoslavă, limbile romanice faţă de latină; gotica faţă de limba germanică, etc.

Cam aceasta e optica timpului pierdut în faţa Tv-ului. Intenţia mea a fost să mă relaxez vreo oră în faţa Tv-ului indiferent la ce urma să privesc. Pe lângă faptul că acel “nene” m-a enervat pe loc, m-am mai enervat şi a doua oară când am constatat că o carte (noroc că am avut aşa ceva la îndemână) m-a lămurit în două pagini ce nu m-au lămurit alţii în două ore. 

Şi doar am zis că îmi trimit telecomanda de la Tv în carantină, dar uite aşa trebuie să mi se întâmple ca să fie şi mai justificată ura mea faţă de acel sentiment al legumei postate în faţa TV-ului.

Carson McCullers – “Răsfrângeri într-un ochi de aur”

O carte care deşi contrastează încă de la prima privire prin rezonanţa dintre numele autorului şi numele cărţii este totuşi echilibrat scrisă şi chiar relaxantă.

Majoritatea prietenilor mi-au recomandat această carte, unii dintre ei afirmând chiar că e printre preferatele lor, dacă nu chiar cea mai bună carte.

În acest caz nu am mai rezistat şi am zis că cele 168 de pagini trebuie să aibă un motiv întemeiat pentru a mă reţine vreo câteva ceasuri în faţa lor.

Într-adevăr am constatat la final că e una din acele cărţi pe care nu le regreţi foarte mult, dar eşti mai mult decât mulţumit că le-ai citit. E bine construită, bine legată în cuvinte, deşi subiectul nu e unul extraordinar, sau ca să fim mai obiectivi, nu e un subiect complicat. Însă în toată simplitatea sa subiectul acestei nuvele ascunde poate cele mai bune ingrediente ale formelor necesare literaturii de bună calitate.

Ceea ce poate e sarea şi piperul actului artistic e contrastul dintre anumite personaje care sunt delăsătoare, nemotivate, lipsite de principii, etc. şi acele personaje care sunt necesare unei locaţii precum o garnizoană a armatei, adică obişnuite cu reguli stricte, care au tabieturile lor, care nu vorbesc mult şi care sunt foarte drastice chiar cu persoanele lor.

O altă idee atractivă a nuvelei este că majoritatea personajelor pacătuiesc între ei cu fapta şi nu cu gândul, dar în final doar un soldat care a păcătuit cu gândul şi nu cu fapta este ucis.

O carte care încă nu m-a făcut să înţeleg de ce unii au ales ca fiind preferata lor această nuvelă, iar pe de altă parte o carte care nu m-a făcut să fiu revoltat că am întâlnit în ea nişte cuvinte încrucişate(ca la completarea de rebusuri), ci am întâlnit o metodă fericită de a combina câteva cuvinte într-un mod chiar plăcut, de ce să nu recunosc.

Creativitate de la un organ la altul ?!

În general când ne referim la creativitatea unui individ ne ducem cu gândul în primul rând la capacitatea acestuia de a comprima subtil şi inteligent “o samă de cuvinte”. Unii însă sunt creativi într-un sport anume, alţii sunt creativi prin forţa fizică sau psihică. Aşteptările sunt mici atunci când credem că o femeie poate fi atât de creativă încât să-l mulţumească instantaneu şi pe bărbat de creativitatea ei. În spaţiul american creativitatea are o  anumită ne-limitare.

Iată un exemplu în care femeia îşi foloseşte organele şi pentru a produce artă (nu sexuală, ci artă muzicală): ::))))) Te poţi relaxa urmărind şi astfel de spectacole !!!!!!!!!!

În vizită !

De cele mai multe ori alegem doar ceea ce este nou pentru noi deoarece tot ce este comun se încadrează în obişnuinţa noastră de zi cu zi, adică este uitat repede pentru că pe de o parte este mai comod, iar pe de altă parte anticipăm voit că nu e altceva decât ceva ce urmează a se repeta în cel mai scurt timp pentru noi. De aceea simţim nevoia de a critica aşa des (în cel mai subiectiv mod al existenţei noastre).

Unii acceptă foarte uşor că dacă ideea vieţii ar fi comprimată doar la câteva vorbe de duh spuse la un pahar de vin bun şi la o ţigară aruncată parcă ostentativ simţurilor noastre, atunci înseamnă că am făcut ceva ce ne va marginaliza extrem de acut faţă de viaţa animalică din jurul nostru.

Mă îndoiesc că totul poate fi rezumat la câteva cuvinte care mai târziu ne va resemna sau ne va însemna cu ceva faţă de ceea ce urmează a se exterioriza fără ca eu să particip(asemeni unui activist de partid).

Din ce în ce mai rar venim în vizită la propriul nostru “EU”, dar cu asumarea răspunderii faţă de ceea ce se manifestă continuu în jurul nostru.

Primim vizite fără a ne face nouă din când în când câte o “vizită”. E mai comod aşa. Nu trebuie să fii profund neapărat doar de dragul imagii tale (răsturnate) dintr-o oglindă imaginară care te face să te pierzi în faţa mulţimii.

Nu ne facem vizite doar pentru că ne este frică să nu descoperim ceea ce poate fi dincolo de o oarecare oglindă, chiar dacă ne folosim doar pentru a nu pierde din imaginea noastră şi aşa mult globalizată.

Ne rupem de noi doar pentru a înţelege cât mai comprimat ce ne explică alţii. Oare asta să fie singura soluţie ???

Mă mulţumesc cu mine doar pentru că aşa vor alţii ! Mai las oare vreo urmă de moralitate în acest sens????

Vă mulţumesc vouă tocmai pentru că sunt prea prea plin de mine !

Sublim !

Născută la 7 ianuarie 1978, Janine Jansen este o violonistă din Olanda ce şi-a dat seama de talentul ei încă de la 6 ani atunci când a început să exerseze ceea ce s-a concretizat în 2006 cu 2 CD-uri (Vivaldi’s Four Seasons), apoi tot în 2006 un CD  Mendelssohn, iar totul a culminat cu faptul că această domnişoară a optat pentru încă două CD-uri(în 2007,2008)Bach.

Nu poţi să nu te bucuri în astfel de momente că eşti bărbat şi poţi iubi aşa ceva: brunetă cu ochi albaştri şi care cântă angelic Bach.

Născută la 27 noiembrie 1979 în Lexington, Virginia, U.S.A., Hilary Hahn a început să cânte la vioară de la vârsta de 4 ani ajungând să cânte alături de orchestra din Londra, New York, Stuttgart, Singapore. A cântat Beethoven, Brahms, Mendelssohn, Mozart, dar tot Bach i-a plăcut mai mult pe care l-a abordat încă de la început când i-a apărut primul CD în 1997. În 2006 a demonstrat că a ajuns deja la o maturitate în acest domeniu abordând concertul de vioară NO.1 al lui Paganini(care întrece în frumuseţe chiar şi o brunetă cu ochii albaştri).

Întotdeauna am considerat că o femeie e atractivă pe muzica lui Bach, iar maturitatea acesteia i se observă cel mai clar pe muzica lui Paganini. Mă bucur să văd că frumuseţea fizica a acestor fete e la fel de evidentă ca şi frumuseţea interioara. Sunt extraordinare în muzica lui Bach, dar fiecare cu gusturile sale, aşa că merită să le ascultaţi măcar o dată, pentru că după aia va urma şi încă o dată, şi încă o dată, pentru că nu ai cum altfel.

Champions League

Şi în sport ca şi în alte domenii în această perioadă de criză se aplică la fel de bine ceea ce afirma domnul Ţiriac (a fost  sportiv şi deci ştie) că această criză îi va îmbogăţi pe cei bogaţi şi îi va sărăci şi mai tare pe cei săraci.

Deşi pe bună dreptate se afirmă că de fapt acest sport numit fotbal nu e altceva decât o fugă continuă timp de 90 de minute, a 22 de omuleţi, se pare că mai sunt unii care ştiu să facă “artă” din acest joc de-a şoarecele şi pisica.

Şefii UEFA doresc spectacol total şi sunt dispuşi să prezinte o imagine de vis tuturor iubitorilor de fotbal cu anumite sacrificii însă (şi veţi vedea că totul pare echitabil în final).

John Barth – “Varieteu pe apă”

O carte extraordinară cum de mult timp nu am mai văzut, şi asta nu prim prisma subiectului care e un amalgam de întâmplări reunite sub acelaşi punct de sprijin, ci prin felul cum sunt expuse evenimentele. Se observă clar că John Barth e unul dintre acei autori faţă de care părerea cititorului e unică şi indestructibilă.

Probabil că aici e şi tot misterul aprecierii şi popularităţii acestui autor care  este la a 3-a ediţie la noi în România.

A promis chiar la începutul cărţii că va trage cititorul de guler şi chiar va fi “obscen” cu el în caz că nu va înţelege către ce se îndreaptă.

Într-adevăr nu ai cum să respingi ceea ce Barth afirmă şi asta pentru că în momentul în care observi că parcă prea se bagă în seamă cu tine, atunci de fapt îţi dai seama că participi de ceva timp la acest dialog şi în nici un caz monolog aşa cum ai fi crezut.

E un autor care se impune în faţa cititorului prin respect, prin atitudine, prin acel discurs jovial şi atât de necesar derulării evenimentelor.

Uneori îţi creează impresia că evenimentele decurc în funcţie de cum te implici în acel dialog

Ceea ce mi s-a părut interesant a fost acel chestionar la care ar trebui să fie supus cititorul pentru a putea intui răspunsul care nu îl primeşte la începutul cărţii aşa cum se obişnuieşte.E un chestionar util la sfărşitul cărţii având în vedere că s-a răspuns la el la începutul cărţii.