Având din nou ocazia să mai stau de vorbă cu bătrânul și umilul meu bunic mi-am dat încă o dată seama că autenticitatea unei povesti se regăsește întotdeauna în astfel de întâlniri.
În calitate de nepot tre’ să recunosc că am un statut privilegiat față de orice poveste rostită de cel care are responsabilitatea istoricizării câtorva generații.
Existenta unei sticle de coniac, așezată parca la distanța egala intre noi, justifica orizontul si tematica povestilor. Cele doua pahare, ce parcă prevestesc începerea unui ritual, au rolul de a impune trasarea unui spațiu, însă cu sacrificiul de a reduce tot ceea ce poate fi geometric.
“Sentimentul tau e mai puternic decat al meu. Ceea ce este tanar face diferenta. Tu nu faci nici un efort, eu insa da. Pe de alta parte, durabilitatea acestui sentiment te va supune pe tine la mari eforturi, in timp ce eu nu mai am nevoie de garantii din partea sentimentului din mine. Eu doar astept linistit.” Cam asa a inceput povestea bunicul.
Fiecare rid de pe fata sa are o poveste, iar eu unul sunt atat de mandru ca nu am riduri tocmai pentru ca ma situez intr-o lume a povestilor “second-hand”.
Bunicul ma avertizeaza de faptul ca orice poveste de a sa are un timp al ei care nu poate fi alterat atat de usor de un timp de al meu, sau de un timp al nostru(ca sa ma situez si eu undeva astfel).
In final observ ca tot ceea ce poate fi un resort al lucrurilor care il revolta pe bunicul meu se rezuma la propozitia care m-a impresionat cel mai mult : ” Mi-ar place sa vad sange rau, sange negru, sange de pagan undeva pe o strada”.
Ma uit pe fereastra si de aici natura parca arata altfel. Ceea ce pentru unii arata sinistru pentru altii e plin de semnificatii.
alexciotir.wordpress.com 