Întotdeauna când vorbim de limitelele sărăciei materiale automat ne schimbăm şi tonalitatea vocii şi implicit devenim nişte mici îngeraşi coborâţi pe pământ care propovăduiesc orizonturile moralităţii.
Oare sărăcia într-adevăr justifică acea bogăţie spirituală exprimată printr-o “supradoză” de moralitate sau a fi moral implică întotdeauna o apartenenţă la o formă sau alta de sărăcie materială ???
Observăm că din ce în ce mai des oameni cu o stare materială de invidiat ne explică ce înseamnă să fii moral chiar mai bine decât cel mai autentic român.
Pe de altă parte autenticitatea rurală a cam obosit să mai justifice acea ultimă picătură de moralitate.
Acei tineri care fără să vrea au mai “supt la ţâţa moralităţii” par azi asemeni unor studenţi nebuni, asemeni lui Raskolnikov al lui Dostoievski.
Alţii deşi sunt “însemnaţi” preferă ca moralitatea să le citească din când în când asemeni Hannei Schmitz a lui Bernard Schlink (The Reader).
Ceilalţi sunt atât de siguri de moralitatea lor încât atunci când toată lumea orbeşte ei “orăcăie” prin acea lumină albă fără să anticipeze finalul, asemeni acelora din “Eseu despre orbire” a lui Saramago.
În final întâlnim pe aceia care stau faţă în faţă cu moralitatea până când într-un final vor avea soarta pianistului din “Gloomy Sunday”.
Dar noi vom avea un final care cânva va fi pus şi el sub semnul interpretării unei cărţi sau a unui film. Vom ajunge ca în “Bătrânul şi marea”, doar că nu ştiu câţi dintre noi vor avea răbdare să prindă marele peşte.
alexciotir.wordpress.com 