“Moralitatea teatrală”

Să fii moral în funcţie de contextul dat sau în funcţie de personajele secundare care ţi se înfăţişează ?

Se poate. La noi se poate şi aşa ceva. Şi moralitatea a ajuns un ambalaj de lux al unor oameni foarte ieftini.

Viaţa unor oameni e împărţită foarte clar în câteva acte ale unei piese dinainte anunţate.

Dacă într-o anumită perioadă va trebui să joci într-o piesă istorică sau într-o comedie atunci îţi vei expune acea parte a moralităţii tale care justifică o anume spiritualitate confuză, adică un amalgam de cuvinte obosite, sau reproşuri impuse de alţii. Dacă situaţia se complică şi suntem în faţa unei drame atunci apelezi la un prieten care îţi explică sincer că trebuie să afişezi ca având o moralitate fin lucrată în timp, iar tu eşti capabil in această situaţie de a comprima şi de a înţelege tot răul din lume.

Oricât de scârbit vei fi de această combinaţie a moralităţii cu teatralitatea fiecăruia, vei fi pus în situaţia de a nu putea exprima în cuvinte sensul acestei combinaţii.

Mulţi devin “actori” ai unor piese dinainte de a şti că sunt oameni şi că astfel sunt supuşi unei moralităţi. Se pare că facem noi o confuzie. Ei cred tocmai inversa acestei afirmaţii. Ei cred că devin morali tocmai pentru că s-au născut nişte “actori desăvârşiţi”.

Mă îndoiesc că îi vom putea vreodată face să înţeleagă că “Patericul Românesc” e o “piesă de teatru” care e şi comedie, e şi dramă, e şi piesă istorică, e de toate, şi care nu-ţi cere deloc să fii moral, tocmai pentru că iţi arată ea care e moralitatea din tine fără ca tu să faci vreu efort.