“Mă doare în cot”

Zi de zi la tot pasul întâlnim în jurul nostru din ce în ce mai mulţi oameni care afirmă cu responsabilitate “Mă doare-n cot”, “Nu mai pot eu de ăla sau de aia”, “Nu mă interesează”, iar la cei care cred că au “şcoala vieţii” auzim replici mai profunde, de genul “Mi se rupe”.

De multe ori am impresia că societatea noastră se comportă ca în “Ferma animalelor” a lui Orwell. Nu ştim încă exact care e “porcul”, dar “o punem” şi noi de un complot împotriva lui, asemeni unor comunitari.

Chiar citeam articolul prietenului Adi, “O roabă plină de responsabilitate” şi mă gândeam că întotdeauna indiferent de problemă, sau indiferent de domeniu, se merge pe aceeaşi ierarhie socială. Unii se gândesc cum să facă “voluntariat”, sau cum pot să contribuie la bunăstarea celorlaţi, iar alţii nu ştiu cum să refuze tot mai mult pe zi ce trece.

Ceea ce e dureros e că acei oameni care refuză, unii chiar politicos, nu-mi fac rău mie, prietenului Adi, sau altor oameni, ci îşi fac rău chiar lor.

Să-ţi baţi joc de altcineva poate avea diverse forme, poate fi o strategie pe mai multe niveluri, dar să-ţi baţi joc chiar de tine are o singură formă, un singur sens, o singură consecinţă.

Acei oameni niciodată nu vor putea vorbi despre ei pentru că nu se cunosc încă(şi sincer nici nu cred că se vor cunoaşte cât de curând), dar vorbesc despre alţii pe care la fel nu ii cunosc. Limba română este astfel ciuntită, redusă la câteva regionalisme. Metafora românului pare a fi acum o înjurătură spusă cu intonaţie şi cu mult calm.

Mă interesează acei oameni nu pentru că aş vrea să fac cumva vreo statistică referitoare la fenomenul în sine, dar parcă tot timpul sunt undeva acolo pe lângă tine ca nişte scai şi te forţează şi pe tine ca individ ca atunci când te exprimi să-i explici şi pe ei, dacă s-ar putea tot cu intonaţie, tot calm, să nu-i separi şi să recunoşti public că îi cunoşti de mult şi reprezintă chiar o garanţie.

Nu pot să spun că “Mă doare în cot” sau “Nu mă interesează” privitor la ei, dar nici nu pot accepta că îi cunosc şi că reprezintă o garanţie.

Să dramatizez şi să afirm că ei sunt ca un rucsac plin cu pietre pe care îl car ca un şcolar de dimineaţă şi până seara ?? Nu pot să fac acest lucru.

Să fiu indiferent şi să accept că în funcţie de contextualitatea evenimentului pot fi şi una şi cealaltă variantă ?? Nici opţiunea asta nu imi e la îndemână.

Soluţia pe termen lung ar fi ca o dată cu evoluţia mea culturală ei să se piardă pe drum fără ca eu să fiu vinovat de acest fapt.

Soluţia pe termen scurt ar fi ca eu să mă prefac că îi cunosc, “să-i accept,” cu riscul de a pierde şi ceva din mine, pierdere care mi-ar putea periclita evoluţia.

Apare aceeaşi întrebare ca şi în articolul precedent : Mefistofel sau Faust ?