Aplicarea “Tractatus”-ului

Ludwig Wittgenstein în lucrarea “Tractatus logico-philosophicus” demonstrează că:  sunt lucruri care nu se pot spune ci doar se arată. Cam aceasta ar fi ideea Tractatus-ului. Corect! Aşa e.

Cam aceasta ar fi ideea a ceea ce întâlnim pe youtube, cam aceasta ar fi ideea unor emisiuni de televiziune, cam aceasta ar fi ideea care stă la baza  generaţiei tinere. Şi Wittgenstein este de acord: “4.002 – Limbajul uzual este o parte a organismului uman şi nu este mai puţin complicat decât acesta…….Limbajul deghizează gândirea……Convenţiile tacite pentru înteţegerea limbajului uzual sunt enorm de complicate”.

Inţelegeţi? E simplu. Actul interpretativ îl avem în noi încă de la naştere.

Să presupunem că surprind un tânăr de 16 ani încercând să-şi exprime iubirea faţă de prietena sa în toaleta liceului. Ştiţi ce mi-ar răspunde? cam aşa ceva : “2.0123: Dacă cunosc obiectul, atunci cunosc de asemenea toate posibilităţile apariţiei sale în stări de lucruri……..3.02: Ceea ce poate fi gandit, este şi posibil”.

În cazul în care mă rătăcesc pe şoseaua de centură sunt aproape sigur că una din domnişoarele acelea sfioase mi-ar răspunde cam aşa (la orice aş întreba): “1.21: Ceva poate să se petreacă sau să nu se petreacă şi tot restul să rămână acelaşi….2: Ceea ce se petrece, faptul, constituie existenţa stărilor de lucruri”.

Un mare fan al formatiei Parazitii mi-ar spune că doar în acele versuri “4.022: Propoziţia îşi arată sensul”. Dacă este adevărată, propoziţia arată cum stau lucrurile.

Mă opresc, că deja e prea penibil. Dar trebuie să recunoaştem că ăsta e un adevăr care există, şi anume că tot românul îşi dă cu părerea şi găseşte nişte analogii în lucruri care îi sunt superioare. Ridiculizăm aproape tot ceea ce poate fi profund. Mi l-am luat pe Wittgenstein ca şi model de aplicare, dar se poate aplica aproape orice gânditor.

Cam pe modelul acesta apar doctori în filosofie la universităţi apărute peste noapte. Memorezi câteva fraze pe care le aplici cum te taie capul. Si in final : Ne înclinăm în faţa individului, care din câteva grame de praf magic devine intelectualul de azi şi de mâine.

Urâtul la Kant

Urât din partea lui Kant să ne explice atât de bine conceptul de ”reine vernunft”.

Urât din partea lui Kant să instituie un tribunal care s-o garanteze (conştiinţa de sine) în pretenţiile ei legitime; iar acest tribunal,care se numeşte Critica Raţiunii Pure,prin cunoaşterea de sine impune cea mai grea sarcină, ratiunii.

Urât de mulţi gânditori tocmai pentru că a înţeles atât de bine Logica lui Aristotel.

Unii cred că a scris o carte atât de ”complexă”  tocmai pentru că Urâtul Kant ar fi avut câteva probleme legate de sexualitatea sa. (unii au facut o glumă, iar alţii au luat- 0 de bună).

Urât mi-e să văd că unii cumpără “Critica raţiunii pure” doar pentru că dă bine în bibliotecă sau că e un criteriu în construcţia imaginii lor de intelectuali.

Kant şi-ar fi dorit să-l citeşti într-o cameră urâtă, într-o zi urâtă, la o masă urâtă, de pe o ediţie urâtă. Sa nu crezi ca aşa l-ai fi inteles mai bine, ci doar îţi dădea impresia.

Artistul si Jocurile Olimpice

Arta nu durează mai mult decât suportul căruia i se ataşează şi decât materialele de care depinde :piatra, pânza, culoare chimică, etc. 

De aici încep probele la care este supus artistul.

Atletismul este din câte se pare proba impusă, obligatorie.  Debutanţii artişti au cel mai mare succes. Şi asta, deoarece unii nu rezistă prea mult si ramân la nivelul unor puncte, unor linii drepte, unor schiţe cu alte cuvinte. Cei care au experienţa câtorva mii de puncte deja sunt fugăriţi de imagini in toată regula, imagini care în proba de maraton se transformă aproape sigur în adevarate viziuni.

Totuşi, se pare că adevărata conştiinţă de sine a artistului, a unicităţii sale, îşi găsesc expresia cea mai explicită în probele individuale, şi anume autoportretele. Artistul trebuie sa-şi păstreze credinţa în sine, în timp ce lumea, asemeni spectatorilor de pe stadion, îl intâmpină cu o totală lipsă de încredere.

Interesante sunt probele de echitaţie în care opera de arta se desăvârşeşte doar dacă păstrează suficient de mult loc cât să poată tropăi caii (fie şi numai prin varietatea planurilor), aşa cum aflăm de la un oficial al jocurilor, un membru al juriului Gilles Deleuze.

Urmează proba de tir, în care fiecare săgeată trimisă corect va elibera viaţa artistului acolo unde ea este prizonieră.

Acelaşi membru al juriului ne spune că:  tânărul va surâde din interiorul pânzei atâta vreme cât aceasta va dura. Dar, cât va dura ?

Ştim foarte bine că toată lumea la olimpiadă aşteaptă cu nerăbdare doborârea unui record . Iar când se ratează acest obiectiv (recordul olimpic) ştim cu toţii că a fost o ediţie slabă, şi ne vom consola pâna la urmatoarea ediţie. Nu ne va mira ca cineva în faţa unei schiţe a unui măgar bătrân să exclame : ”Ce minune”. 

Sunt însă concurenţi care îşi doresc să câştige mai multe probe la rând, pentru ca ”jackpot”-ul să intre în posesia lor, acesta fiind de fapt recunoaşterea universalităţii operei de artă.

Good morning! America

Tot mai mulţi intelectuali americani ajung la cocluzia că: analizăm din ce în ce mai mult prostia ignorând astfel beneficiile inteligenţei. Eu unul îi înţeleg.

Deşi face parte din fiecare dintre noi, prostia deranjează. Ea asigură un confort pe care noi singuri nu ni-l putem permite. Probabil de asta şi deranjează : prostia nu ne implică atât cât am vrea noi.

Ea ne spune că suntem niste personaje secundare, dar care îşi joacă rolul foarte bine. Orgolioşi fiind noi refuzăm acest fapt. Vrem să fim personajele PRINCIPALE.

Şi astfel specialiştii americani (după o infinitate de experimente în laboratoare) mai scot vreo două maimuţe în nişte emisiuni cu rating, care ne demonstrează că avem toate motivele să fim personaje principale. Mi se pare rezonabil.

Apar apoi vreo doi scriitori talentaţi care ne întreabă ironic: şi oare câte genii s-ar fi născut în acest Univers dacă n-am fi avut un sprijin major din partea prostiei. Corect ! nimic de reproşat.

Şi chiar se merge pe o analiză la nivel economic : şi oare câţi miliardari ar fi existat fără ajutorul premeditat al prostiei.

Aş mai da câteva exemple, dar mi-e frică să nu mă implic prea tare, atât de tare încât să nu mă dau şi pe mine ca exemplu.

Prostia manipulează spiritul, distorsioneaza realitatea spun aceeaşi americani. Si pe noi ne enervează la culme această situaţie. Iar când suntem în pragul nebuniei, prostia ne întreabă ironic : “Vrei sa joci tu rolul manipulatorului?” Şi atunci, de parcă am simţi capcana care ni se întinde vrem un răgaz ca să fim siguri că luăm decizia buna. 

Deşi ne-a executat şi de această dată, prostia vine şi ne dă şi morala, şoptind  la urechea omului : “Time is money, MAN !!!”

Puissance

Putere! Putere! Putere! la auzul acestui cuvânt nu te poţi gândi doar la un singur lucru. Deşi nu este un concept corelativ, implică aproape tot ceea ce are tendinţa de a se conceptualiza.

Unii îşi pronuntă acest cuvânt fără să şi gândească. Dar, dacă ai şi gândit rostirea acestui cuvânt, atunci te poţi considera un om normal care, vrând nevrând vede la orizont un fragment de realitate uitat probabil de cineva care, cândva “se credea” la fel de important ca şi tine. De ce spun “se credea” : pentru că acel subiect între timp şi-a descoperit alte atribute, chiar mai importante. Şi astfel se face transferul.

Reactie

Mă uit cu mirare la o simplă foaie albă ce parcă aşteaptă să se închidă într-un sentiment de vinovăţie. Felul în care ţin condeiul e primul semn de trădare;  m-a recunoscut.

Deşi este o curvă a condeiului nu pare atât de murdară pe cât se vrea să fie. Pare dragoste la prima vedere, deşi ştim amândoi cât de fideli suntem. Vrea multă pasiune din partea mea.

Azi însă voi fi aşa cum îsi doreşte ea de fapt, dar nu o recunoaşte, şi anume voi fi un pervers al tuturor foilor albe. O voi murdări. Deşi va fi mirată ştiu sigur că nu mă va uita. Voi risca.

Data viitoare va trebui să fiu mai prudent însă, deoarece “TU” mă vei sfătui deja că ar fi bine să mă protejez în faţa actului. Deşi aş vrea să mă îmbolnăvesc în urma acestui act, sindromul scrisului îţi aduce sfârşitul în cel mai neobişnuit mod.

Cu cât te chinui mai mult în momentul în care eşti sănătos, cu atât vei fi mai chinuit atunci când vei fi bolnav. Este o boală foarte periculoasă, dar pe cale de dispariţie.

Paradoxal vom fi trişti atunci când va dispare, deoarece vom trăi un sentiment cu care suntem obişnuiţi, şi anume că nu am dat de capăt unui simptom care putea să definească mai clar diagnosticul.

My friend, Nietzsche

La Nietzsche totul pare surprinzător: poate a fost prea sincer, poate a fost prea ironic, poate a fost prea ”jucăuş”, poate a fost prea curios.

Criticul neavizat e şi normal să rămână dezamăgit în faţa textului nietzscheean pentru că însuşi Nietzsche nu şi-a citit pagina până când nu a considerat că e destul de ”sănătos”.

Nietzsche devine ”bolnav” de câte ori se micşorează acea diferenţă a sa prin care a desluşit atâtea diferenţe de diferenţe. Teoria sa nu este un paralogism în care ficţiunea dublează, ci dedublează.  Forţa fiind falsificată se reântoarce contra sa.

Dar totul se rezumă la cât mai puţine fapte şi cât mai multe interpretări.