Ne-liniştea Metafizică

 Orice individ apelează atunci când are nevoie la spiritul său critic. Acesta trebuie şlefuit şi ascuţit în permanenţă, altfel va trebui să împrumuţi din spiritul altor semeni, sau mai grav să plagiezi din fiecare.

Unii însă, dorind să aibă rezultate dintre cele mai bune într-un timp cât mai scurt, îşi oferă aproape tot timpul lor şlefuirii propriului spirit critic. Şi şlefuiesc ei aşa la cald până când observă că zilnicul, cotidianul, socialul îşi pun amprenta prea puternic pe acel spirit, care subţire fiind riscă să devină ridicol. Unii chiar ajung să nu mai poată fi înţeleşi. E şi normal când şlefuieşti atât de mult, pe principii greşite, până dai de lucrurile comune.  

În momentul în care spiritul este şlefuit doar pe baza actului creativ, atunci e şi normal ca lucrurile să se complice. Şi asta pentru că în registrul metafizic al omului apare culpa. După cum ne spune Karl Jaspers apare culpa metafizică – faţă de ce? – faţă de condiţia omului, – în calitate de ce? – în calitate de persoană, – care este instanţa care te judecă? – instanţa este în tine (conştiinţa alterităţii), – care este consecinţa? – chiar edificarea omului.

Cu cât ne întrebăm mai mult cu atât culpa va fi mai puternic   re-simţită în noi. “Mă întreb uneori…….” e deja un clişeu. Ar trebui să ne mai dăm şi răspunsuri. Atunci când adresezi o întrebare aştepţi doar un răspuns din cele câte sunt posibile, dar un răspuns ascunde o infinitate de întrebări. Iar acele întrebări vor face ca sentimentul de culpă să şlefuiască acel spirit critic.