Maladia Limbajului la Nietzsche

Întotdeauna ne-am întrebat care sunt avantajele şi dejavantajele pe care le aduce limbajul.Deşi le-am pus în balanţă să vedem cât e de superficial limbajul, concluzia a fost totuşi una formulată într-un sens unitar, de parcă “pierderile” ar fi foarte mici.

Să fie oare istoria limbajului cea a unei boli ?

Limbajul este făcut din ficţiuni moarte, devenite independente de autorul lor. Limbajul este vehiculul maladiei universale: nihilismul, ca triumf al forţelor reactive.

Gilles Deleuze afirma că atâta timp cât noi negăm, viaţa aceasta prinde o valoare de neant, iar deprecierea presupune întotdeauna o ficţiune.Elementul constitutiv al ficţiunii este ideea valorilor superioare la viaţă.

Starea de devalorizare în care se găseşte limbajul stimulează la căutarea de noi resurse.

“Noul limbaj” al lui Nietzsche are rolul de a reînsufleţi “limbajul mort”:

– parodia alături de aforism = are rolul de a lua în râs şi de a distruge vechile bariere conceptuale;

 Idealul “marii sănătăţi” comportă “o parodie” cât se poate de concretă şi involuntară a marilor cuvinte şi atitudini aşa-zise serioase.

Parodia nu este decât una dintre numeroasele viclenii stilistice şi sintactice destinate a produce rezerve faţă de cod şi a contracara tendinţa limbajului de a reduce întotdeauna cazul singular la cazul identic.

Ironistul este pentru Rorty omul care apreciază împlinirea fiinţei sale prin forţe proprii, adică autocreaţia drept valoarea supremă a vieţii. Tradiţia metafizică şi-a propus cunoaşterea universului şi, în acest fel o iluzorie depăşire a contingenţei.

Astfel, maladia nativă a limbajului poate fi definită urmând axa : aforism – metaforă – concept.

1% Critic

Tot mai mulţi români au ca ocupaţie critica neamului românesc. Pe tot mai mulţi îi auzim rostind cu glas tare că de-a lungul istoriei am fost nişte curve. Ăsta e rezultatul manualelor alternative.

Ne plângeam că nu avem posibilitatea să vedem tot ce e frumos în lumea asta, că nu ne permitem ca alţii. Uite că am ajuns să mai ieşim şi pe afară. Tot mai mulţi au plecat în Spania, Italia, Grecia, Franţa, etc. Nu am vazut pe nimeni să vină în ţară şi să facă analiză pe vreun tablou, sau pe vreo operă de artă văzută în afară. Dimpotrivă au venit să ne spună cât de proşti suntem.

Intelectualii noştri au început să apară pe la televizor şi să critice “mentalitatea românului”. Au criticat atât de bine încât îmi venea să vomit instantaneu la auzul acestui termen de “mentalitate”.

Nu l-am auzit pe Liiceanu dând un sfat, sau o soluţie(de bun simţ) la ce se întâmplă. El apare, face întâi o critică şi dă şi o soluţie, dar una aproape imposibilă, specificâd că suntem prea slabi pentru a face aia, sau aia. Patapievici vine şi ne spune cât de demodat a început să fie Eminescu.

Eliade o fi fost bătut în cap când avertiza că şi dacă dispărem ca naţiune, măcar o carte de Eminescu să lăsăm, căci acea carte va fi întotdeauna paşaportul nostru, acea carte ne va legitima în faţa civilizaţiei. Noica era un bou când vorbea de sentimentul românesc al fiinţei. Ţutea a scris si el nişte aforisme pe care le auzim acum prin metrou.

 Bine că se dă la bac acum Legea lui Tismăneanu.

Dimitrie Cantemir s-a ocupat atât de mult de această limbă frumoasă a noastră tocmai pentru a face loc maneliştilor, care trebuie să recunoaştem că au ridicat pe culmi înalte limba română.

Artiştii noştri nu s-au bucurat de faimă tocmai pentru că nu au avut posibilitatea să-i ducă I.C.R.-ul la New York.

Trebuie să recunoaştem că există astăzi la noi sindromul Patapievici, sindromul Liiceanu, tocmai pentru că aşa au vrut ei, pentru că şi aceştia la rândul lor au avut cum zicea Dan Puric “sindromul premiantului”.

Eu unul nu am nimic cu aceşti intelectuali ai noştri, să nu se înţegeagă greşit, dar ăsta e adevărul.

Şi dacă tot am adus aminte de Dan Puric, la lansarea cărţii acestuia, în acest an, la sfârşitul prezentării, cum era şi normal, s-au pus întrebări din sală, iar prima întrebare adresată domnului Puric, a fost : ” Ce părere aveţi de domnul Patapievici?” şi tot acel domn a continuat foarte bine spunând: “Pentru că dumneavoastră domnule Puric existaţi, iar domnul Patapievici fiinţează”. Cam ăsta e adevărul la noi, oamenii de valoare există (în umbră), iar alţii fiinţează(în lumina reflectoarelor).

Străinii ştiu ce oameni de valoare am avut(şi mai avem), nu trebuie să le mai spunem noi. Grav e, şi ei o ştiu, că nu avem ce să le mai zicem pe viitor. Oricum, ei sunt mai îngrijoraţi decât noi.Pentru că îşi dau seama ce înseamnă aşa ceva.

Noi trăim cu speranţa că ne vom salva, deşi nu ne-a spus nimeni că trăim cu ajutorul aparatelor, date şi alea prin donaţie de la străini.