Ceea ce ne asediază automat ne şi obsedează. Aşa se întâmplă şi cu vizibilul, adică cu ceea ce are un orizont. Orbul acceptă să i se-ntâmple orice doar să poată vedea. Aici nu e vorba de alegere, decizie, sau alte opţiuni, ci doar de o rostogolire fără încetare a vizibilului. Ideea e, ca aceasta rostogolire să fie una vizibilă.
Un orb când se face bine poate vedea, dar nu poate privi. De ce? Pentru că el trebuie să discearnă vizibilul de el însuşi, adică să poată distinge în planurile sale profunzimea, lărgimea, delimitarea formelor, focalizarea schimbărilor.
“A privi înseamnă a ne sustrage curgerii nestăvilite a nevăzutului care pretinde să se facă vizibil”.
alexciotir.wordpress.com 